Sursă Imagine: Corbiialbi.ro.
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

După absolvirea examenului de bacalaureat, eram as în istorie: puteam să recit într-o fracțiune de secundă  anii de domnie ai oricărui domnitor medieval al Principatelor Române și aveam mereu la mine argumentele privind românitatea perpetuă a Transilvaniei din ultimele două milenii. Eram o mândrie pentru majoritatea profesorilor de istorie din mediul pre-universitar și cineva care ar fi putut promova lejer examenul de istorie cu o notă mai mare de 9 (dar am terminat la un profil de matematică-informatică, așa că nu am avut ocazia de a o demonstra). În același timp, pentru mine Corneliu Coposu era un bulevard de pe lângă Piața Unirii pe care îl precventam pentru a merge la KFC, gulagul era un cuvânt care îmi stârnea apetitul pentru specialități culinare maghiare, iar fascismul și holocaustul reprezentau fenomene îndepărtate, care au avut loc doar în Italia, Germania, Polonia și alte state care nici măcar nu se învecineză cu România.

Dacă nu aș fi ajuns să studiez la o facultate care să pună mare accent pe fenomenele politice și sociale ale secolului al XX-lea, probabil că aș fi rămas acoperit de același văl de ignoranță și aș fi căzut pradă multiplelor manipulări din presa digitală cu surse îndoielnice (ceea ce astăzi numim ”fake news”). De fapt, cred că educația formală pe care am primit-o despre istoria României m-ar fi transformat într-un adept desăvârșit al protocronismului, care ar fi mângâiat cu duioșie și tandrețe sentimentele naționaliste ale generației bunicilor și părinților mei.

Și nu vreau să fiu înțeles greșit, nu găsesc nimic greșit în mândria față de propria identitate sau în respectul apreciativ pentru eforturilor înaintașilor – țin însă la corectitudinea informațiilor și la prezentarea corectă a faptelor, pentru a evita capcanele unei glorii imaginate sau a unei bunăstări îndoielnice trecută prin romantizarea specifică nostalgiei.

Întrebarea fundamentală este totuși: cum putem să avem pretenția de a avea o generație nouă mai responsabilă și mai activă din punct de vedere social și politic, dacă noi le oferim tinerilor o educație bazată pe glorificarea unui trecut îndepărtat și mușamalizarea evenimentelor de istorie recentă?

În școală nu mi-a spus nimeni verde în față că Mareșalul Antonescu a fost un fascist (deși probabil că aș fi putut deduce acest fapt din afinitățile diplomatice pe care le avea – dar din nou, există o multitudine de profesori care argumentează în favoarea alinierii de partea Axei și prezintă acțiunile  guvernului de atunci ca fiind patriotice și optime pentru interesul național), nu am fost învățat despre crimele odioase comise de către mișcarea Legionară și nu a fost scăpată nicio vorbă (manualele nici ele nu au ajutat) care să precizeze faptul că ar fi existat lagăre de exterminare și pogromuri în România.

Comunismul mi-a fost predat superficial și s-a rezumat mai mult la a doua parte a regimului Ceaușist – am învățat că este rău din cauza cartelării alimentelor, a întreruperilor arbitrare de curent, a monopolizării mijloacelor de informare și a privării cetățenilor de libertăți. Și, din nou, nu spun că este ceva greșit în datele și situațiile care mi-au fost prezentate: dar nu am aflat deloc despre exterminarea intelectualilor și a fostelor elite, despre colectivizarea forțată, despre lagărele de muncă, despre crimele din timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, despre crimele regimului stalinist (de la gulag și până la strămutările de populație care ne-au influențat și pe noi și încă mai crează conflicte inter-etnice în anumite regiuni) și despre fenomele scandaloase precum Experimentul Pitești.

Nici Revoluția din 1989 nu a fost favorizată pentru că profesorii știu că ”nu prea se dă la bac și este oricum controverată” – am învățat doar că s-au produs evenimente în Timișoara și București, Ceaușeștii au fost executați, iar FSN-ul a adus tranziția către democrație (fără nicio precizare despre opoziția din perioada post-decembristă și influența pe care a avut-o în orientarea țării către Vest). Nici măcar nu îmi amintesc să fi auzit de Convenția Democratică, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, sau Radu Câmpeanu înainte de a intra la facultate, iar acest fapt mi se pare foarte grav.

Chiar este nevoie să ai studii superioare în domeniul istoriei sau științelor sociale pentru a afla despre cursul evenimentelor care au urmat după data de 21 decembrie 1989? În același timp, totuși, trebuie să menționăm și una dintre cele mai negre acțiuni universitare din ultimii ani: momentul în care fostul președinte Ion Iliescu, arhitect al mineriadelor și conservator/perpetuator al neo-comunismului, a fost invitat la Facultatea de Istorie a Universității din București și a fost aplaudat de către studenți. Prin urmare, instituția care ar fi trebuit să predea gândirea critică și să explice exact care a fost șirul evenimentelor și care a fost reacția tovarășului în ceea ce privește studenții, alege calea propagandistică. În același timp, nu sunt sigur în ce măsură Fundația Corneliu Coposu a fost invitată să discute despre modul în care Seniorul a făcut opoziție în primii ani de democrație și a orchestrat succesul Convenției Democratice din 1996, marcând prima alternanță la guvernare și un pas înainte în fundamentarea democrației românești. Dacă Victor Ponta va primi un tratament asemănător, mai ales în situația în care Universitatea i-a retras titlul de doctor și l-a declarat indirect o rușine și un contra-exemplu pentru mediul academic, atunci în mod clar vom demonstra că nu am învățat nimic, avem o memorie pe termen scurt și o serie de interese meschine care ignoră binele mai mare.

În situația în care elevii în care ne punem atâtea speranțe, din motive care nici măcar nu îi fac vinovați, nu ajung să cunoască istoria României din ultimii 100 de ani și nici măcar nu au idee despre atrocitățile comise de regimurile autoritare și totalitare, de ce ne mai mirăm atunci când vedem că PSD-ul (partidul cel mai conservator în raport cu valorile din comunism) și partidele extremiste primesc sprijin din partea celor foarte tineri?

Dacă Ion Iliescu (care probabil că va reprezenta mereu exemplul cel mai elocvent) este amintit de cărțile de istorie ca omul care s-a întâlnit cu George W. Bush în 2003 pentru a semna aderarea României la NATO și nu arhitectul din spatele Mineriadelor (care, alături de Fenomenul Piața Universității, sunt ignorate într-un mod iresponsabil pentru viitorul țării), atunci România nu va avea parte de nicio schimbare semnificativă din punct de vedere politic. Aflăm prea mult despre rezultate nemeritate ale unor comuniști notorii și prea puțin despre ”cine-a stat 5 ani la ruși, nu poate gândi ca Bush” (glumă spusă de Ion Rațiu în perioada de după revoluție pentru a face referire la educația comunistă pe care Iliescu o are la bază).

Consecințele acestei educații precare cu privire la istoria recentă a țării se văd clar în opțiunile politice ale tinerilor, în momentul în care își delimitează apartenența și afinitățile politice: aceia care au idei de socialism european se vor înscrie în PSD și vor crede că au găsit partidul de stânga pe care îl caută (cel mai creștin-ortodox dintre toate și cel mai neo-liberal, asemenea Partidului Republican din SUA), fără a ști că de fapt guvernul CDR din 1996 a fost cel care a apărat drepturile minorităților etnice și a semnat o serie de tratate internaționale care au generat, pe termen scurt, aderarea la Consiliul Europei și, pe termen lung, integrarea în NATO și UE.  Dintr-un idealism naiv sau un pragmatism machiavelic (în spatele căruia se ascunde argumentul ”vreau să fiu în tabăra celor care au cele mai mari șanse să câștige, poate așa voi putea să schimb ceva și mă aleg și eu cu o viață bună”), tinerii se asociază cu gruparea politică în care arhitectul Mineriadelor este președinte de onoare, care a creat ”baronii locali”, care a sedimntat continuu clasa de mijloc și a ținut mediul privat în stagnare (ba chiar a determinat afaceri importante să părăsească România și le-a oprit pe altele din a-și începe operațiunile). Pe scurt, aleg să apere partea neo-comunismului din România – și probabil că idealismul lor se va dizolva și vor sfârși prin a asimila același discurs și aceleași metode și atitudini tovărășești.

Nici colegii lor cu idei de dreapta (iar dreapta românească din ultimii 27 de ani seamănă mai degrabă cu stânga europeană și nord-americană, cel puțin din punct de vedere al practicilor și al modului de implementare a practicilor) nu se află într-o situație mai bună: chiar dacă sunt ceva mai bine informați sau au idei mai bine fundamentate, ei vor fi obligați să se lupte cu aceleași idei și practici prin care progresul și alinierea la standarde europene stagnează. Însăși acțiunea de a face opoziție față de metodele neo-comuniste reprezintă o modalitate de a perpetua stagnarea, cu meritul nobil de a opri derapajele. Mai mult, nu ar trebui să generalizăm în baza opțiunilor politice pentru că mereu vor exista excepții și fenomene bizare în fiecare tabără.

Dar mie îmi place să cred că toți viitorii politicieni și activiști de partid vor fi mult mai buni decât generația actuală dacă ar învăța despre crimele comunismului și despre evenimentele din primii 17 de ani de ”democrație originală”, până în momentul în care au apărut organisme supra-naționale cu autoritate în monitorizarea și combaterea corupției. Și nu trebuie să ne raportăm doar la cei care vor deveni activi pe scena politică: dacă elevii de astăzi, viitori votanți și plătitori de taxe, nu înțeleg istoria recentă a României, atunci nu vor putea să identifice diversele caracteristici ale totalitarismului. Pentru că istoria omenirii este plină de sisteme politice democratice care s-au prăbușit din ignoranța cetățenilor, iar oameni ca Napoleon și Hitler sunt produsul unui vot iresponsabil și neinformat.

În ultimă instanță, voi menționa posibilitatea ca lipsa predării unor evenimente și detalii din istoria recentă a României să fie pe placul guvernanților care doresc mușamalizarea faptelor din considerente care țin de capitalul electoral și orgoliile propri – și chiar sunt curios cum vor fi prezentate în cărțile de istorie mișcările sociale din perioada 2012-2017. Dar dincolo de acest individualism iresponsabil, ar trebui să existe o viziune de ansamblu asupra viitorului țării. La fel cum o lege modificată doar pentru a scăpa propria persoană și câțiva apropiați de condamnări penale cauzează cel puțin un deceniu de probleme juridice și legislative, predarea fragmentată într-un mod preferențial a istoriei este periculoasă pentru însuși sistemul democratic românesc.

Fiecare politician ar trebui să înțeleagă faptul că sistemul în sine, alături de toate valorile care îi sunt asociate, este mult mai important decât un actor sau o entitate cu durată scurtă de viață. Dacă am reușit să copiem un model de ceas care funcționează relativ bine și am devenim piese esențiale în mecanism, nu ar trebui să distrugem rotițele și arcurile care ne înconjoară doar pentru că

Îmi place să cred că va veni un moment în care manualele școlare de istorie vor relata obiectiv evenimentele din primii ani de după Revoluția din 1989 și vor avea grijă să menționeze și crimele fascismului și comunismului din România. Și m-aș bucura nespus ca elevii care au parte de această educație să fie învățați să își pună întrebări și să se gândească obiectiv la evenimente, în funcție de propriul sistem de valori. Cu siguranță rata extremismului și a euro-scepticismului pentru generația respectivă ar scădea semnificativ și dezbaterile din școală, de acasă și de pe stradă ar deveni mai culte și mai informate.

Oare a ajuns vreodată statul român să devină ceea ce prevede Declarația de la Timișoara? A reușit să mulțumească așteptările celor care au ieșit în stradă cu speranța unei vieți mai bune? S-au îndeplinit obiectivele la care generația părinților noștri a sperat? Și dacă nu, atunci unde ne aflăm și cum am putea să contribuim la schimbarea pe care ne-o dorim? Toate acestea sunt întrebări mult mai importante decât ”Între ce ani a domnit Ștefan cel Mare?” și ”Cât a durat pacea dintre daci și romani?”. Nu este nimic în neregulă cu lecțiile despre istoria antică și medievală a locuitorilor acestor meleaguri (ai căror urmași am putea fi, în funcție de populațiile care s-au așezat de-a lungul secolelor și au contribuit la dezvoltarea limbii și culturii), dar ele nu ar trebui să fie mai importante decât cele despre istoria recentă, care încă influențează politica și societatea.

Iar argumentul privind predarea istoriei recente în familie mi se pare iluzorie pentru că obiectivitatea este dificilă atunci când evenimentele te-au influențat în diverse măsuri, iar numărul nostalgicilor pentru comunism este în creștere tocmai din cauza lipsei de educație privind modul în care funcționează capitalismul și organizațiile internaționale. Educația copiilor este o datorie publică pe care statul o îndeplinește pentru propria supraviețuire și prosperitate. Iar noi cum putem avea pretenția să reușim dacă nici măcar nu cunoaștem evenimente din care putem extrage lecții prețioase?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *