Sursă Imagine: Oaie (Brand de Țară), Ioana Dana.
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

”La început era Cuvântul”, spune primul verset din Sfânta Evanghelie după Ioan, anticipând o prelungă și incurabilă obsesie pentru ceea ce se spune – chiar și în detrimentul faptelor.

Orientarea către discursuri și exprimare nu este ceva specific doar românilor și, printre altele, reprezintă modul prin care democrațiile moderne își conservă uneori metodele și tendințele autoritare. ”Cuvântul”, materializat în declarații și discursuri, este deseori folosit pentru a distrage atenția de la adevărurile clare și obiective. Iar argumentul meu pentru această situație nu este unul de cenzurare și/sau obstrucționare a liberei exprimări pe care legile democratice liberale ne-o garantează, ci unul pentru diseminarea informațiilor pe care le primim.

Într-o țară în care învățatul în școli se bazează pe memorarea de informații, nu ar trebui să ne mire incapacitatea unei majorități semnificative de a selecta noile date, de a le analiza critic și de a le pune la îndoială. Atunci când cuvântul spus de către profesor (și întărit de către manual) este impus ca un adevăr suprem, nu ar trebui să ne mire faptul că românii ajung să creadă declarațiile politicienilor (noile autorități cărora le sunt supuși) fără a-și pune întrebările ”De ce este așa?”, ”De ce îmi este transmisă această informație?”, ”De ce o primesc în acest moment?” și ”Cum pot verifica dacă este adevărat?”.

Desigur, analiza necesită timp prețios de care nu dispune oricine. Dar, în același timp, există instituții care ar trebui să realizeze aceste analize: agenții de presă, televiziuni, publicații și alte fundații și ONG-uri cu scop informativ. Ceea ce se întâmplă însă, în cazul celor mai populare canale de informare, este trist: într-o combinație nefericită de accesibilizare a informațiilor pentru mase și urmărire a agendei politice/ideologice propri (în unele cazuri este vorba despre interese financiare), știrile și buletinele de informare se transformă în analize de declarații sterile, care nu afectează legile sau bunăstarea populației, ci doar exprimă idei și gânduri care pot la fel de bine să nu se materializeze vreodată.

Spre exemplu, televiziunile de știri invită comentatori de declarații pentru a diseca o sumedenie de cuvinte care nu reflectă neapărat activitatea politică a aleșilor, ci prezintă o serie de idei menite să ofere credibilitate sau liniște temporară. În loc să se discute despre felul în care parlamentarii votează și care le sunt tendințele în ceea ce privește activitatea din plen, se așterne o pătură de fum asupra a ceea ce contează și se discută declarațiile făcute presei.

Evident, o democrație funcțională nu se poate baza doar pe comentarii ale unor declarații și informări defectuoase, distorsionate, sau chiar inexistente despre activitatea legislativă în sine: iar exemplul parlamentarilor nu este singurul vizat de această critică a profesionalismului de care jurnaliștii și realizatorii de știri nu dau dovadă.

Problema reală a acestui comportament este dată chiar de faptul că politicienii pot exploata comportamentul predictibil și orientat către un senzațional accesibil al mijloacelor de informare, acoperind anumite acțiuni politice prin scandaluri discursive fabricate. În consecință, cetățenii vor fi mult mai interesați de schimburile de replici dintre politicieni (care, din nou, nu schimbă legile țării și nu afectează în vreun fel bunăstarea cetățenilor), decât de ceea ce aleșii lor votează în plen.

În România, un exemplu concret este dat de afirmațiile făcute de Ministrul Agriculturii Petre Daea, atunci când a susținut oaia ca emblemă națională. Cu o zi în urmă, Camera Deputaților și Senatul au avut ședințe ordinare în cadrul cărora s-a discutat despre discutarea unor legi importante (precum cea a retrocedărilor), însă atenția a fost direcționată către senzațional. Atitudinea canalelor de știri și a agențiilor de presă, orientată către circ, a eliminat posibilitatea discutării activității parlamentare și a mușamalizat cu succes teme care vizează interesul public. Mai mult, presiunea a fost luată de pe umerii aleșilor, astfel încât șansele ca ei să fie consultați sau trași la răspundere pentru acțiunile concrete din plen au scăzut dramatic.

O parte de vină semnificativă o poartă și analiștii politici: atât intelectualii educați care aleg să se coboare la un nivel de bârfă politică, cât și părerologii care își exprimă opiniile despre declarațiile altora prin excelență și nu își merită titulaturile pe care le asumă. Știrile, discuțiile și dezbaterile au un caracter de educație informală pentru cetățeni, întrucât le oferă cititorilor, ascultătorilor și telespectatorilor șansa de a înțelege evenimente și fenomene care se petrec dincolo de sferele lor de activitate, dar care le afectează viețile cotidiene.

Din păcate, tocmai din lipsa concretă a analizei activităților politice și a concentrării stupide pe discursuri, cetățenii ajung să aibă opinii distorsionate și eronate despre evenimente și ceea ce presupune meseria aleșilor: este vorba tocmai despre acea latură autoritară care intervine în orice democrație, care separă elitele de plebe și care afundă acest clivaj dintre cei care guvernează și cei care sunt guvernați. Scandalurile discursive pot atrage un public consumator de astfel de comportamente, sau îi pot face pe cetățeni să își piardă complet interesul în politică – iar ambele cazuri sunt în favoarea celor care se află la conducere.

Ceea ce este însă mult mai grav este faptul că generații întregi de cetățeni sunt educați într-un spirit democratic înțeles greșit și vor ajunge să creadă că înțeleg ceea ce se întâmplă în politică și cum funcționează în baza informațiilor primite de la televizor. Astfel, oameni care nu au nicio idee despre separarea puterilor în stat din România, își vor forma preferințele electorale în funcție de candidatul care le vorbește cel mai frumos și le atinge cel mai bine afinitățile, temerile și nemulțumirile.

Într-o piesă de teatru în care avem dreptul să îi urmărim pe actori în fiecare moment al activității lor din spatele cortinei, alegem să aplaudăm tragi-comedia care se petrece atunci când ei se afișează pe scenă. Ne încredem orbește în cuvintele celor aflați în primele rânduri atunci când ne spun ce pot vedea dincolo de cortină și rareori avem curiozitatea de a verifica noi înșine informațiile pe care le primim. Ajungem să credem că știm ceea ce se petrece, că privind personajele cunoaștem și persoanele din spatele lor și uneori ne auto-declarăm experți în teatru care le pot dezvălui celorlalți informații despre ceea ce se petrece cu adevărat. În realitate însă, nu ne pasă despre ceea ce contează cu adevărat, de acțiunile din spatele scenei care ne afectează vizibilitatea, temperatura din cameră, accesul la hrană și posibilitatea de a avansa spre rândurile din față sau de a urca într-o bună zi pe scenă.

Lăsând la o parte această metaforă extinsă, argumentul meu este foarte simplu: ar trebui să analizăm faptele, comportamentul electoral al aleșilor și măsura în care își susțin proiectele și ideile pentru care au fost votați. Orice pas făcut în direcția analizei de discurs ne aduce mai aproape de prăpastia dezinformării și a ignoranței. Dacă un individ care muncește 8 ore pe zi și are o familie de întreținut nu dispune de timpul necesar pentru a înțelege ce fac aleșii săi, atunci ar trebui să dispună de mijloace de informare obiective și de calitate. Iar dacă afirmațiile sunt interpretabile și pot fi extinse prin ore întregi de discuții, același lucru nu se poate spune și despre vot. Obsesia pentru declarații și discursuri este toxică și, în mod clar, reprezintă ceva ce aș schimba în România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *