Sursă Imagine: evz.ro
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Nu întâmplător, toți marii gânditori, filosofi, oameni de știință și inovatori ai omenirii au fost preocupați de educație. Atunci când Aristotel, omul responsabil de înființarea mai multor ramuri ale științei, cărora le-a atribuit metode și rigori distincte, a scris „Etica Nicomahică”, s-a gândit de fapt la introducerea unor calități și virtuți necesare pentru a discuta despre politică. Iar atunci când a succedat opera prin „Politica”, a avut grijă să acorde educației un loc de cinste, finalizând volumul cu un capitol dedicat predării. Întrebarea „Cum ar trebui să oferim educație?” a primit răspunsuri din partea tuturor literaților care au fost preocupați de evoluție și progres – indiferent dacă subiectul acestei educații a fost propria familie, comunitatea din care au făcut parte, statul în care s-au născut, sau chiar întreaga planetă.

Prin această serie de articole pe care tocmai o pornesc, nu intenționez să ating scopuri lipsite de sens și substanță precum alăturarea propriului nume la o tradiție lungă de discuții și dezbateri privind conținuturile actului de educație și metodele prin care el poate fi desfășurat. Cu siguranță nu voi avea vreodată timp să citesc tot ceea ce s-a scris pe această temă pentru a oferi un răspuns obiectiv și extrem de bine informat, iar existența mea include și alte scopuri. De asemenea, țelul nu vizează o asociere cu anumite nume importante, nici o comparație cu ele.

Argumentele care urmează a fi prezentate fac parte dintr-o serie de gânduri și cugetări sincere, care răspund într-un mod subiectiv și personal la întrebarea „Ce ai schimba în România?„. Iar primele câteva articole vor face referire la educație din simplul motiv că eu însumi sunt produsul unui sistem care încă își lasă amprenta asupra mea, pe care în apreciez și îl disprețuiesc din motive distincte și care, din păcate, urmează o traiectorie haotică pe drumul nesfârșit al reformării. Consider că subiectul educației din România are o relevanță extinsă (pentru că vizează atât proprie persoană, cât și generațiile viitoare printre care am putea avea copii), iar criticarea perpetuă a măsurilor și schimbărilor este extrem de productivă pentru pornirea unor dezbateri constructive. Indiferent de argumentele politicienilor și de comoditatea de care noi înșine dăm dovadă uneori, sunt de părere că numai prin conflict de idei putem ajunge la un progres adevărat și orice consens temporar care nu a fost precedat de o dezbatere va rezulta în situații de criză. Pacea și înțelegerile aparente, rezultate din refuzul de a ne implica în discuții, sunt mai dăunătoare și vor rezulta într-o pierdere mult mai mare de resurse – iar argumentul este valabil pentru orice domeniu în care sunt implicate decizii politice, de la alegerea datei la care se realizează lucrări în scara de bloc, și până la politicile publice privind drepturile minorităților (decizii care, în mod inevitabil, sunt luate în funcție de educație).

Revenind la subiectul prezentului articol, voi prezenta sub-capitolul de astăzi: educația privind asumarea.

Dacă ne uităm la clasa politică și la persoanele publice de astăzi, observăm o tendință accentuată de a refuza asumarea faptelor și de a merge până la capăt cu argumente și scuze, chiar dacă ele sunt eronate de la bun început. Voi oferi câteva exemple: Atunci când urmărim declarațiile de la finalul unui meci de fotbal, observăm cum antrenorii și jucătorii sunt predispuși să dea vina pe arbitraj, pe vreme, pe zeii norocului, sau chiar pe lipsa de sprijin a suporterilor pentru a motiva eșecurile. Spre exemplu, în mai 2010, selecționerul de atunci al naționalei de fotbal a României (Răzvan Lucescu) a ales să blameze arbitrii pentru înfrângerea suferită de echipă în fața Cehiei.

Pentru a oferi câteva exemple mai recente, mă voi referi la politicieni care fac parte din actuala putere. Unul dintre subiecți este Călin Popescu Tăriceanu. Liderul ALDE s-a făcut remarcat în ultimii ani prin declarații controversate, pe care a preferat să le evite sau să le argumenteze în mod eronat, prin utilizarea autorității și notorietății de care dispune în calitate de lider al coaliției care a câștigat alegerile, sau de Președinte al Senatului. La finele anului 2016, acesta a declarat că România este o „republică parlamentară” – argument pe care, cu siguranță, l-a folosit mai mult pentru a accentua propria poziție triumfală în alegeri, în detrimentul autorității prezidențiale. Chiar dacă afirmația este eronată și Constituția României prezintă o republică semi-prezidențială, politicianul ALDE nu a mai revenit asupra informației propagate, în ciuda criticilor din mass-media. Cu alte cuvinte, nu a existat o asumare a unei greșeli evidente (dacă pentru politicile publice este nevoie de studii extinse pentru a determina gradul de succes sau de eșec, declarațiile pot fi oricând verificate prin raportare la documente clare și relevante pentru discuție).

În aceeași notă, Călin Popescu Tăriceanu a făcut deseori referire la „forțe oculte” pentru a argumenta împotriva măsurilor și situațiilor pe care le-a identificat ca fiind incomode pentru situația în care s-a aflat. Termenul ales este general și vag, iar scopul este acela de a trezi în mintea fiecărui cetățean de bună credință suspiciuni care deja existau. Fiecare persoană, în funcție de experiențe și educație, poate înțelege ceva complet diferit atunci când aude această asociere de cuvinte: unii se pot gândi la conspirații internaționale care includ grupuri selecte de oameni bogați, alții vor face asocierea cu fostele structuri ale Securității. Indiferent de subiectul la care se raportează, mesajul este același: există indivizi mai puternici și stau în calea voinței domnului Tăriceanu și a intereselor politice pe care le promovează (deși opoziția este absolut normală într-o democrație, indiferent din partea cui vine). În orice caz, această metodă este tot un refuz de asumare și un exercițiu de aruncare a vinei – refuzând să prezinte nominal aceste „forțe oculte”, înaintează de fapt un argument lipsit de fond, al cărui efect ține mai mult de factorul psihologic.

Voi încheia această exemplificare extinsă prin prezentarea cameleonului politic Liviu Dragnea: deși există investigații, probe și argumente clare prin care liderul PSD poate fi asociat cu prevederile ordonanței 13/2017 prin care se aduc modificări legilor penale, reacțiile prezintă cel mai elocvent starea de lipsă de asumare. Prin distanțarea față de pozițiile guvernului pe care îl influențează în calitate de șef al partidului și declarații contradictorii prin care, în diferite momente, au dat dovadă de inadvertențe și o logică schimbătoare, Dragnea a reușit să demonstreze cel mai clar cum asumarea declarațiilor și a faptelor nu își are locul în politica românească.

Cele 3 exemple prezentate din sferele politicii și ale fotbalului (cele două domenii în care expertiza populară este prezentată cel mai des) fac parte dintr-o educație informală pe care milioane de oameni o primesc în fiecare zi: nu trebuie să ne recunoaștem greșelile, trebuie doar să le ascundem și să introducem diversiuni.

Dacă fac referire la educația formală, atunci voi vorbi despre anii de școală în care am fost încurajat să pretind că am învățat lecția chiar și atunci când nu mi-am făcut timp să citesc. Eram presat să copiez teme doar pentru că situația era preferabilă unei confesiuni de tip „Nu am înțeles lecția și acasă nu m-am putut descurca de unul singur” și eram învățat să pretind că știu ce scriu în cadrul unor comentarii literare pompoase și laborioase, pe care mintea mea le memora fără a le putea înțelege. Chiar dacă subiectivizez argumentul și aleg să vorbesc despre propria persoană, am convingerea că situația nu s-a schimbat foarte tare – iar multiple exemple particulare îmi confirmă faptul că situațiile de asumare sunt excepția de la normă.

Din multe puncte de vedere, lipsa asumării este o metodă de auto-apărare: nu recunoaștem propriile greșeli și arătăm cu degetul către problemele altora pentru a fi salvați de o evaluare nedorită, dar pe care o merităm. Minciunile sunt un mod de a supraviețui într-un sistem de educație în care scopurile și obiectivele nu sunt bine definite. Dar problema se agravează în timp și ajungem să devenim angajați, părinți, cetățeni și oameni iresponsabili. Din păcate, persoanele sincere și verticale, care ne explică necesitatea de a ne recunoaște și asuma greșelile, sunt mult prea puține pentru a-și lăsa amprenta.

Totuși ar trebui să ne gândim la timpul și energia pe care le-am economisi în situația în care ne-am asuma responsabilitatea faptelor și declarațiilor: pe termen scurt și mediu, am avea un nivel mai mare de înțelegere a realității aflate dincolo de aparențele oferite. Am conștientiza, în sfârșit, care sunt diferențele dintre noi și ne-am folosit resursele pentru a rezolva toate aceste mici probleme. Dacă elevii care nu își fac temele pentru acasă ar recunoaște dificultățile pe care le întâmpină și profesorii de la clasă ar înțelege și ar identifica obstacolele, atunci educația va deveni cu adevărat centrată pe nevoile elevilor și reformele din învățământ ar ține cont de un status-quo real, așa cum este perceput de către însuși categoria socială ce reprezintă subiectul și produsul educației. Pe termen lung, am crește ca societate, am dezvolta relații inter-umane mai complexe și mai puțin bazate pe elemente de suprafață și am avea parte de un nivel mai scăzut al corupției.

Da, îndrăznesc să fac această afirmație mare și curajoasă: corupția este direct proporțională cu lipsa asumării.

Indiferent dacă ne referim la o secretară care alege să își ascundă greșelile „sub preș” din teama de a-și pierde locul de muncă (situație oricum inevitabilă până la viitoarea verificare), de un om de afaceri care nu își poate justifica averea, sau de un politician care își ascunde acțiunile ilegale prin toate metodele posibile, vorbim despre acte de corupție care izvorăsc din lipsa asumării. Cu siguranță nu am fi ajuns până aici dacă prima lecție predată în școală ar fi fost aceea a recunoașterii greșelilor, cu promisiunea că ele vor fi sancționate mai puțin sever (ceea ce implică și o pedepsire corespunzătoare a lipsei de asumare).

Prin urmare, revin la întrebarea inițială: Ce aș schimba la educația din România înainte de toate? Aș introduce lecția asumării vorbelor și faptelor, astfel încât generațiile viitoare să aibă curajul și demnitatea de a intenționa fiecare cuvânt pe care îl rostesc și de a fi siguri și transparenți în fiecare faptă cu impact asupra celorlalți. I-aș ajuta pe copii să fie sinceri cu ei înșiși și, în consecință, cu cei din jur; le-aș dezvolta personalitățile în funcție de propriile aptitudini și aspirații, nu în funcție de modele pe care nu le vor atinge în prima parte a vieții (și pe care probabil că nu le vor depăși niciodată). În lipsa asumării, avem parte de o civilizație a minciunii și a haosului, în care fiecare individ inventează o realitate proprie și o proiectează asupra celorlalți, distorsionând ireversibil linia dintre esență și aparență.

Dar cum am putea să aducem o schimbare semnificativă atunci când suntem înconjurați de oameni care dovedesc succesul prin decepție, minciună și manipulare? Cum ar putea un profesor bun să le ofere elevilor o lecție despre asumare în situația în care tot ceea ce se desfășoară în afara sălii de clasă dovedește exact contrariul? Sunt întrebări asupra cărora ar trebui să reflectăm atunci când ne raportăm la cei care ne înconjoară și la noi înșine. Și dacă avem puterea de a înțelege modurile în care societatea s-ar putea îmbunătăți dacă am avea parte de educația asumării, atunci poate că sunt câteva eforturi pe care merită să le facem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *