Libertatea și Banii

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Banii sunt o convenție de valoare, prin care timpul și munca sunt răsplătite prin monede sau bancnote. În forma lor cea mai stabilă, banii sunt făcuți din metale prețioase rare și au valoare intrinsecă garantată de costurile de extracție și prelucrare.

Cu alte cuvinte, o monedă de aur poate fi schimbată pentru o vită pentru că se consideră că efortul de a crește o vită se poate asemăna cu efortul de a extrage și de a turna o bucată dintr-un minereu de aur. 

Într-o formă abstractă și cu valoare mai puțin clară, banii sunt bucăți de hârtie care garantează accesul la resurse din rezervele altcuiva (în loc să fie o proprietate, devin un titlu de proprietate care poate fi schimbat între purtători).

Așa au apărut bancnotele, sub forma unor certificate nenominale cu valoare garantată de rezervele unei bănci (private sau de Stat). Principalul avantaj oferit ține de portabilitate: un negustor putea să meargă la târg pentru a cumpăra 5 saci de grâu fără a lua cu el rezerve de aur; iar vânzătorul de grâu putea oricând să meargă la bancă pentru a schimba hârtia în aur.

Însă dezavantajul este dat de faptul că falsificarea se face mai ușor – cum se poate dovedi că bancnota poate într-adevăr să fie schimbată cu o cantitate de metal prețios și rar? Cum se diferențiază originalul față de fals (în cazul aurului existau metode fizice și chimice mai concludente) și cum se poate dovedi că rezervele promise de către bancă există cu adevărat?

Totuși în aceste două forme, banii sunt o garanție a libertății de a deține proprietate, a libertății de a face tranzacții economice și a libertății de mișcare. Prin acești bani, purtătorul dobândește atât putere de cumpărare, cât și posibilitatea de a economisi sau de a transmite donații, cadouri sau moșteniri. 

Schimburile se fac fără permisiunea unei terțe părți și fără posibilitatea ca Statul (sau oricare altă entitate) să intervină de la distanță pentru a anula sau bloca relațiile comerciale. Însă acești bani au toate calitățile necesare: sunt rari, portabili, fungibili (o unitate monetară este egală cu oricare alta, indiferent cui îi aparține), divizibili, ușor transferabili, relativ durabili și neconsumabili (spre deosebire de alimente, spre exemplu).

Banii și libertatea au o istorie lungă, iar înțelegerea cuvântului „libertate” presupune și posibilitatea de a munci, de a agonisi și de a cumpăra fără intervenția restrictivă a unei autorități. Strămoșii noștri au pornit răscoale, revolte și revoluții din cauza unor taxe abuzive sau a restricționării libertăților economice. Multe bătălii ale domnitorilor medievali s-au produs tocmai din refuzul lor de a plăti taxe către alte imperii.

Însă banii asociați cu libertatea de a face comerț ne-au ajutat să accelerăm evoluția speciei umane. Fără bani, nu ar fi fost posibil ca oamenii să facă schimburi comerciale cu negustori din alte părți ale lumii. Fără schimburi cu negustori din alte părți ale lumii nu am fi putut avea schimburi culturale. Fără schimburi culturale nu am mai fi avut încredere în popoare străine. Și fără încredere în popoare străine nu am fi avut pace și libertate de circulație.

Pe scurt, banii sunt un mijloc obiectiv de a transmite ideea de valoare. Doi străini care nu s-au mai văzut înainte vor avea încredere să pună la dispoziția celuilalt bunuri și servicii tocmai pentru că amândoi sunt de acord că banii au o valoare echivalentă și compensatorie. Dacă economia s-ar fi rezumat la trocuri de tip „o găină pentru un sac de grâu”, atunci numărul conflictelor ar fi crescut tocmai din cauza diferențelor de calitate (o găină poate fi mai mică sau mai mare, mai tânără sau mai bătrână; sacul de grâu poate fi mai ușor sau mai greu, cu boabe mai fragede sau mai uscate).

Libertatea și banii ne-au permis să unificăm regiuni în state naționale și să încercăm să stabilim relații de pace între popoare prin federații, confederații și organizații internaționale (ONU, Uniunea Europeană). Tot libertatea și banii ne-au ajutat să menținem pacea, întrucât comerțul generează prosperitate și ajută regiuni defavorizate să își satisfacă nevoile și să se dezvolte prin schimburi economice.

Cu cât libertatea economică este mai mare, cu atât oamenii sunt mai liberi și prosperi. Și cu cât libertatea și prosperitatea sunt mai ridicate, cu atât oamenii sunt mai pașnici și mulțumiți de regimul politic prin care sunt conduși.

Din păcate, banii au suferit transformări care le-au limitat diminuat valoarea intrinsecă și le-au restricționat libertatea de circulație.

Până în anul 1971, un dolar (moneda de rezervă a planetei de după Al Doilea Război Mondial) valora fix 0.809 grame de aur (1/35 dintr-o uncie, conform Sistemului Imperial).

După 1971, cantitatea de bani nu a mai fost limitată de rezervele de aur existente și inflația a crescut într-un ritm alarmant. Astăzi, un dolar poate cumpăra 0.014 grame de aur. Astfel, 1 dolar economisit timp de 49 de ani are acum o valoare de 57,78 ori mai mică. Iar milionul de dolari din 1971 avea puterea de cumpărare a 57,78 milioane de dolari de astăzi.

Efectele s-au făcut simțite și în România, încă din 1972 când Statul a devenit membru FMI. Pe atunci, 1 leu se tranzacționa cu 5 cenți. Prin urmare, era nevoie de 20 de lei pentru a obține un dolar pe piețele externe (iar România, în relația cu FMI, a tranzacționat la valoarea de 16 lei per dolar).

Astăzi, un dolar valorează aproximativ 4 lei grei. Dar diferența a fost făcută de o denominare din iulie 2005, care a tăiat 4 zerouri din coadă. Prin urmare, un dolar valorează aproximativ 40,000 de lei „sinceri” – de 2000 de ori mai puțin decât în 1972.

Ceea ce înseamnă că un dolar cumpărat în 1972 este de 2000 de ori mai valoros atunci când este schimbat astăzi în lei, iar un gram de aur păstrat din 1971 are putere de cumpărare de 115,560 de ori mai mare (2000 x 57,78) dacă este schimbat în lei la cursul de azi. Sigur, dolarii și aurul erau dificil de obținut în perioada comunistă – dar tot este util să realizăm în ce măsură moneda națională și-a pierdut valoarea în timp.

Poate că nu a fost o idee atât de strălucită ca România să plătească 40-42 de tone de aur pentru a deveni membru FMI în 1972, doar pentru a obține împrumuturile care au sărăcit populația 10 ani mai târziu și au alimentat nemulțumirile din spatele Revoluției.

Dar acum că am explicat partea de diminuare a valorii intrinseci a banilor (ceea ce nu s-ar fi întâmplat la un nivel atât de dramatic dacă aurul ar fi rămas moneda universală de referință), trebuie să lămurim și libertatea de circulație.

În ultimii 50 de ani, banii lichizi au început să fie eliminați din tranzacții. În schimb, avem numere într-un tabel. Iar aceste registre informatice se modifică în funcție de plățile în curs. Băncile care gestionează tranzacțiile dețin rezerve doar pentru o mică parte din banii pe care îi rulează și au control asupra fiecărei operațiuni.

Atunci când eu merg la magazin și plătesc folosind cardul, nu fac un transfer direct către vânzător. În schimb, fac o solicitare către banca mea pentru a face plata către banca unde comerciantul a deschis cont. Tranzacția nu se definitivează instant, dar există un adstrat de încredere instituțională care ne face să avem încredere că băncile vor avea grijă să regleze conturile după ce operațiunea a fost înregistrată în sistem. 

Prin urmare, eu am încredere că banca mea va trimite banii acolo unde trebuie, iar comerciantul are încredere că va primi suma pe care eu am plătit-o. Dincolo de comisioanele de intermediere și de întreținere, pot apărea situații neprevăzute de tip „chargeback” (solicitare adresată către bancă pentru a solicita returnarea banilor, sub pretextul că tranzacția a fost fraudulentă sau cardul meu a fost furat).

Ceea ce înseamnă că finalitatea tranzacției este condiționată de către bancă și apare doar după ce s-au scurs câteva zile. Situația este departe de a fi ideală, întrucât comerțul cu bani lichizi se face prin verificare și confirmare instantă, fără posibilitatea de a lua banii înapoi în lipsa negocierii sau a forței.

Banul schimbat din mână în mână are finalitate mult mai bună și oferă mai multă încredere că părțile implicate în tranzacție sunt mulțumite de schimb. Mai mult de atât, finalitatea impune mai multă responsabilitate: cumpărătorul trebuie să verifice foarte atent calitatea mărfii, în timp ce vânzătorul trebuie să fie atent la gradul de autenticitate al banilor.

Tranzacțiile directe care au finalitate instantă sunt și anonime și non-discriminatorii. Prin urmare, același om care merge timp de 10 ani la aceeași brutărie pentru a cumpăra aceeași pâine poate să aibă numele și preferințele ascunse față de vânzător. Iar un rău-platnic cu datorii către bănci și conturi proprite poate să își cumpere alimente fără ca debitorul să știe și să intervină.

Însă în „societatea fără cash”, banca are control absolut. Banca știe tot despre ziua, ora și suma tranzacționată de fiecare client, iar datele generate pot fi folosite împotriva clientului. Pe de altă parte, magazinul va cunoaște numele clienților, va putea face o evidență a volumului de cumpărături și își va putea discrimina clientela.

În „societatea fără cash”, femeia abuzată de către soț nu va putea să își cele necesare fără ca tranzacția să apară pe un extras de cont (iar dezvăluirea acestei activități poate avea efecte negative asupra femeii). 

În aceeași „societate fără cash”, datele clienților se vând și se cumpără. Prin urmare, un cercetător care cumpără cărți despre cancer va fi vizat de către compania de asigurări pentru a crește prețul poliței, sub presupunerea că a fost diagnosticat cu o boală incurabilă și costurile implicate de tratament depășesc vechea convenție. 

Libertatea și banii sunt interdependente. Iar tranzacționarea nu trebuie să fie permanent urmărită și cenzurată, sub pretextul că oricine poate fi un criminal. Omenirea s-a descurcat de minune timp de câteva milenii fără să aibă metode de supraveghere și control în masă.

Așa-zisa protecție are exact efectul Zidului Berlinului: locuitorii Berlinului de Est s-au bucurat la ridicarea zidului, pentru că în sfârșit capitaliștii naziști erau ținuți afară. Dar au realizat destul de repede că scopul construcției nu este de a-i ține pe vecini afară, ci de a-i izola pe ei înșiși și de a le restricționa libertățile.

În ultimii 49 de ani, banii și-au pierdut valoarea intrinsecă (garantată anterior prin rezerve de aur) și au căpătat o formă imaterială care violează mai multe libertăți decât crează. Iar pentru a evita efectele neplăcute pe care le-ar avea dispariția banilor fizici, trebuie să ne exercităm libertatea de a plăti direct și fără intermediari.

Dacă băncile încearcă să ne convingă că bancnotele sunt dezgustătoare, incomode și pline de microbi, noi trebuie să ne dezinfectăm banii din buzunar și să ne spălăm pe mâini mai des – dar sub nicio formă să capitulăm în fața unei alternative care ne limitează libertățile economice.

Libertatea și banii ar trebui să aibă la bază sisteme universale de raportare, nu doar decizii politice. Dar până ne dezmorțim, trebuie să ne amintim tot timpul că libertatea uitată e libertatea furată.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *