Studiu de Caz: Prima Convenție și Legea „Big Brother”
Spre exemplu, Directiva 2006/24/EC a Parlamentului și a Consiliului Uniunii Europene a stabilit ca statele membre să oblige furnizorii de telefonie și internet să stocheze timp de 6-24 de luni toate informațiile apelurile și traficul de date al abonaților.
Directivele le oferă statelor membre posibilitatea de a armoniza legislația într-o anumită marjă de eroare. Iar varianta românescă a venit sub foema legii 82/2012 – care la articolul 25 stabilește foarte clar termenul de 6 luni (minimul recomandat). După ce Parlamentul (prin Camera Deputaților) a votat într-o majoritate covârșitoare pentru proiect și a ignorat drepturile și libertățile românilor prevăzute în Constituție, Traian Băsescu a promulgat și el legea în data de 12 iunie 2012.
Doi ani mai târziu, Curtea Constituțională a stabilit în unanimitate că legea nu respectă prima convenție a Statului – iar în termen de 45 de zile așa-zisa „Lege Big Brother” și-a încetat efectul. Dar situația nu a durat mult.
În 2015, Parlamentul României a reformulat legea, i-a extins incidența (perioada de stocare a datelor personale a ajuns de la 6 luni la 3 ani) și a validat-o prin vot. Mai departe, Președintele Klaus Iohannis a promulgat propunerea și de atunci nu a mai existat nicio sesizare la Curtea Constituțională.
De ce este asta o problemă atât de mare? Pentru că încalcă prima convenție cu Statul, așa cum este descrisă chiar de Constituție în articolele 23, 26 și 28. Și în loc să găsim soluționări cât mai indulgente pentru omul de rând, ajungem să înăsprim pedepsele și să limităm gradul de libertate individuală.