Libertatea și Știința

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În mod ideal, știința ar trebui să fie obiectivă și reproductibilă: cercetarea nu ar trebui să încerce să confirme sau să infirme o supoziție predeterminată, iar câteva sute de măsurători realizate de savanți diferiți ar trebui să dea aceleași rezultate.

Însă acest model perfect al științei este viciat de însăși natura cercetării și a cercetătorului: activitatea de cercetare necesită timp și resurse, iar finanțarea pentru proiecte cu adevărat științifice nu se plătește la fel de bine ca demonstrarea unei ipoteze predefinite.

Astfel ajungem să primim informații complet diferite de la surse în care avem încredere și uneori punem la îndoială toată știința și cunoașterea din anumite domenii. 

Știința pe care noi o cunoaștem este, în cele mai multe cazuri, rezultatul unui consens între savanți. Nu știm foarte bine ceea ce se află pe fundul oceanelor sau cum arată straturile profunde ale planetei noastre – dar avem un consens al oamenilor de știință care să ne satisfacă dorința de cunoaștere. Nu suntem siguri cum arătau de fapt dinozaurii – dar avem câteva teorii bazate pe scheletele găsite de arheologi.

În unele domenii, știința se realizează prin măsurători foarte exacte. Rezultatul sumei 1 + 1 va fi întotdeauna 2, indiferent de persoana care face calculul și de mulțimea de numere aleasă. Dar există și domenii în care ne bazăm pe aproximări, statistici și diverse marje de eroare.

Spre exemplu, aceeași pastilă de ibuprofen poate să aline o durere de măsea sau să creeze efecte secundare precum dureri stomacale și vomă. Dar în cele mai multe cazuri dintre cele studiate, efectul principal este cel prevalent.

Existența unor efecte secundare nu invalidează știința medicinei, dar nici nu îi conferă exactitatea matematicii. În urma unor cercetări care s-au desfășurat pe parcursul a câteva decenii, știm destul de multe despre medicamentul ibuprofen pentru a-l folosi în siguranță atunci când este nevoie.

Consensul științific este util doar în lipsă de alte dovezi, dar nu trebuie apărat într-un mod irațional. Atunci când a formulat teoria heliocentrismului, Galileo Galilei a combătut consensul științific al secolului al XVII-lea și a fost pedepsit de către Inchiziție. Iar atunci când Albert Einstein a afirmat că spațiul și timpul sunt relative, a fost luat în derâdere de colegii săi care priveau măsurătorile ca pe niște constante.

Dar nu toată știința se face la fel și nu toți savanții au curajul de a combate normele cunoscute. Majoritatea dintre ei sunt bucuroși doar să aibă lucrări publicate și să câștige bani din asta. Iar pentru a avea succes, uneori trebuie să își vândă serviciile unor grupuri de interese care impun rezultatul cercetării înainte ca măsurătorile să înceapă. Din același motiv, este important să urmărim și sursa finanțării pentru cercetare și consecvența opiniilor exprimate de către savanți de-a lungul timpului.

Dacă realizează teste pe sportivi de performanță, o companie producătoare de țigări ar putea foarte ușor să concluzioneze că nocivitatea fumatului este exagerată. Dacă statisticile sociologice vizează preponderent locuitorii dintr-o anumită regiune care au aceeași vârstă, atunci este foarte probabil ca opiniile să reflecte așteptările inițiale.

Iar dacă ecologia continuă să producă studii alarmiste, atunci cauza nobilă pe care o are în spate își va pierde treptat din credibilitate (spre exemplu, Kenneth Watt a afirmat că vom rămâne fără rezerve de petrol până în anul 2000, în timp ce Al Gore a câștigat milioane de dolari și a primit premiul Nobel pentru teorii și previziuni catastrofale despre planeta noastră care nu s-au întâmplat deloc în termenul sugerat).

O mare parte din știința pe care o avem este la fel de exactă ca meteorologia: identifică norii, prezintă anumite scenarii de ploaie, dar planurile pot fi zădărnicite de o schimbare de direcție a vântului. 

Însă problema cea mai mare nu este dată de marje de eroare, ci de cele două extreme care apar: oamenii care cred orbește în știință și cei care aleg să nu creadă deloc sau inventează propriile teorii.

Prima categorie este sortită să își actualizeze constant cunoștințele și convingerile, pentru că altfel riscă să rămână în urmă și să fie etichetată drept „pseudoștiințifică” sau „înapoiată”. A doua categorie poate avea uneori meritul de a formula accidental teorii care se dovedesc a fi adevărate (dar de cele mai multe ori greșește).

Avem nevoie atât de savanți, cât și de admiratori și sceptici. În mod ideal, ar trebui să avem cât mai multă cercetare, cât mai multe studii pe aceeași temă și un sistem obiectiv de echilibrare a rezultatelor – dacă un studiu dovedește că un anumit aliment ajută la prevenirea cancerului însă colegii de la altă universitate afirmă că de fapt alimentul are efecte cancerigene, atunci ar trebui să putem echilibra situația prin verificări repetate și metodologii reproductibile.

Dar sub nicio formă nu trebuie să folosim știința (și mai ales consensul științific) pe post de argument care încheie discuții și invalidează dreptul la opinie. Din păcate, încă nu am scăpat de stadiul în care cercetarea deservește unei agende politice – iar cei care dețin puterea și resursele vor face orice pentru ca teoriile lor despre viață, natură și societate să fie validate.

Pentru un savant debutant, este mult mai profitabil să obțină finanțare scriind despre subiecte care întăresc status-quoul în loc să îl conteste. Iar pentru un academician mediocru este mult mai simplu să se integreze în peisaj prin rescrierea teoriilor deja existente.

Însă este greu de dovedit că un anumit studiu este aservit unor elite politice sau financiare. Acest fapt presupune o bună cunoaștere a domeniului și a fenomenelor implicate, astfel încât metodologia să poată fi urmărită întocmai spre a genera o nouă concluzie. Dar istoria noastră este plină de cazuri în care liderii au vrut să își impună punctul de vedere prin intermediul savanților: cum altfel ar putea un conducător slab să își supună subordonații, dacă nu prin concluziile unor oameni cărora oricine le poate recunoaște intelectul?

Cei care cred orbește în știință sau nu cred deloc în ea probabil că nu au făcut niciodată cercetare. Pentru că niciun savant de vârf nu va avea convingeri prea puternice și nu va fi dispus să îmbrățișeze o singură teorie. Știința este un proces cumulativ care se completează în timp, iar cercetătorii sunt cei care înțeleg cel mai bine limitările și nevoia de îmbunătățire a măsurătorilor existente.

Dar dacă însăși actul de a face știință presupune libertatea de a pune la îndoială și de a cerceta, atunci de ce a ajuns știința să fie folosită pentru a limita curiozitatea și pentru a elimina opiniile în contradictoriu? În loc să ne fie încurajată gândirea critică, ni se prezintă consensul științific și ni se cere să ne conformăm. Iar atunci când indicăm neconcordanțele din dovezi sau recomandări, primim diverse etichete menite să ne denigreze și să ne poziționeze într-o extremă mai degrabă conspiraționistă. Nici nu mă mir că reacția la pandemia din zilele noastre a devenit atât de irațională.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *