Statul nu ne face bine: Vol. 2 – Corupția și guvernul extins

By 16 martie 2019Blog
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Una dintre ideile pe care le-am dezvoltat citind filosofie politică și observând fenomene din politica mondială poate fi exprimată pe scurt prin afirmația „Cu cât statul este mai mare și are mai multe instituții subordonate, cu atât corpuția crește.”

Este cumva o adaptare a opiniei exprimate de istoricul roman Cornelius Tacitus, care în baza experienței sale de senator a ajuns la concluzia că un stat cu mai multe legi este mai corupt.

Deși legea este elementul formal și normativ al actului de guvernare și tind să fiu de acord cu înaintașul nostru (care a trăit și a scris chiar în perioada cuceririi Daciei și i-a numit pe oamenii lui Decebal „de nesups și niciodată loiali„), subiectul articolului nu va fi atât de îngust. Oamenii aflați în funcții politice și administrative au un rol mai important decât acela de a scris noi legi în situații mai mult sau mai puțin justificate: acela de a aplica legile după propria înțelegere.

Corupția ca fenomen, indiferent dacă ne referim la actul de a obține beneficii în baza unui statut sau de a ajuta pe alții să profite de servicii nemeritate, este puternic înrădăcinată în natura umană. În esență, suntem ființe simple care tind să apere interesele unui număr redus de oameni față de care există o oarecare apropiere.

În funcție de scop și de judecata de moment, actele de corpuție pot fi sărbătorite (povestea lui Robin Hood sau mișcările de obținere a independenței pentru anumite state sau grupuri de oameni) sau condamnate (aproprierea de bunuri materiale și bănești din buzunarul public pentru a finanța o fermă de porci sau aranjarea de licitații pentru a obține contracte cu statul). Elementul comun este însă dat de încercarea de a manevra și interpreta legile existente într-un mod favorabil.

Dar înainte să facem afirmații grandioase despre stat, haideți să facem un exercițiu de imaginație care reduce scara analizei pentru a descrie o familie: avem doi soți și un copil. Relația de comunicare dintre cele trei persoane este ideală, își spun tot ceea ce fac și stabilesc de comun acord să păstreze secrete despre propria intimitate. Dacă adăugăm în ecuație doi socrii care locuiesc în aceeași casă și mai mulți copii, atunci gradul de încredere pe care fiecare membru al familiei îl are în celălalt scade exponențial. Vor exista favoriți, va exista un soț care se va simți (în mod îndreptățit) suficient de apropiat de proprii părinți pentru a lua decizii în defavoarea partenerului de viață și vor apărea situații unde copiii vor divulga secrete în alte părți.

Pe măsură ce extindem mai tare schema familiei și adăugăm mai mulți membri, cu atât numărul de interese crește și apar mai multe reguli interne pentru a proteja primul contract social (sau scopul pentru care comuniunea a apărut). Vor apărea astfel autorități mai mari și mai mici, rapoarte de putere și diverse scheme pentru a prelua puterea de a lua decizii în anumite contexte.

Și ce este un stat dacă nu o sumă de familii care locuiesc pe un teritoriu stabilit prin convenție cu vecinii și care recunosc prin supunere aceeași autoritate centrală?

La această definiție a statului se adaugă și componente ligvistice, culturale și istorice, însă comuniunea și subordonarea la aceeași putere centrală sunt principalele cerințe – cel puțin din punct de vedere politic.

Însă voi introduce în acest punct argumentul cel mai controversat: Statele actuale nu devin corupte doar pentru că ajung să fie conduse de indivizi care au probleme de integritate. Cu cât aparatul guvernamental crește, cu atât vor exista mai multe încercări de a frauda și de a manipula regulile pentru a obține beneficii.

La fel se întâmplă în familiile numeroase, unde există permanent mai mult de un interes comun, dar și în companiile cu mulți angajați, unde permanent există grupuri care complotează împotriva deciziilor convenite.

Aici intervine însă o problemă fundamentală a guvernelor: atunci când au probleme, răspund la această potențială vulnerabilitate într-un mod prin care nu își recunosc vina și vor să își extindă puterea și controlul. Să nu uităm totuși că statele dispun de sume uriașe de bani pe care le încasează din buzunarul cetățenilor și au parte de trei alte metode de a crește bugetul:

  • creșterea taxelor (cea mai nepopulară dintre metode, care compromite direct legitimitatea autorităților și poate duce la răsturnarea puterii actuale);
  • împrumutul din surse externe (un fenomen pe care cetățeanul de rând îl condamnă ceva mai puțin decât creșterea taxelor pentru că există permanent o speranță în fenomene miraculoase și o mentalitate egoistă de tip „după mine, potopul”);
  • creșterea inflației valutei, care generează un efect Cantillon (primii beneficiari ai banilor au posibilitatea de a-i folosi rapid pentru a cumpăra bunuri care nu se devalorizează, iar cetățeanul de rând va ajunge să păstreze o monedă care are o putere de cumpărare mai mică; este o măsură populară pentru că mulți cetățeni nu înțeleg ceea ce se întâmplă decât atunci când se ajunge prea departe și deja este prea târziu pentru toată lumea).

Folosind aceste metode, guvernele pot să nu recunoască niciodată că au comis greșeli și să rezolve situațiile de criză prin metode de tip „dacă măsua X reprezentată de politicile Y a dat greș, atunci vom întocmi comisia Z formată din experții A, B și C pe care îi vom plăti să verifice ceea ce s-a întâmplat”. Contrar așteptărilor, rareori se întâmplă ca această comisie Z să ofere un verdict împotriva sistemului și va oferi, în cel mai bun caz, țapi ispășitori pentru a oferi publicului larg un fals sentiment al corectitudinii și dreptății.

Mai mult, aceeași comisie Z nu va fi închisă după ce și-a îndeplinit misiunea și va continua să își desfășoare activitatea din bani publici pentru a identifica și preveni viitoare situații similare. În teorie, acest fapt sună bine și cât se poate de legitim. În practică, pot apărea obiecții și critici asupra măsurilor luate de comisia Z, ceea ce va duce la înființarea unei comisii I pentru a investiga fenomenele.

Dacă statul nu are tendința de a debarasa ramurile care îi sunt inutile și continuă să își extindă scopurile și intervențiile din considerente generale de a conserva sistemul, atunci se îndreaptă către auto-distrugere. La fel cum familiile au cazuri de divorț, guvernele au parte de revoluții și săsturnări de situații.

Din păcate, statele democratice moderne ascund toate deciziile în spatele iluziei că votul viitor va schimba cursul evenimentelor într-o direcție diferită.

În realitate, observăm de fiecare dată că votul nu schimbă nimic. Iar acest rezultat nu este o consecință a faptului că toți politicienii (definiți ca oameni aleși în funcții publice) sunt corupți. De multe ori se întâmplă ca oameni educați și rezonabili să ocupe funcțiile, dar fără vreun rezultat notabil.

Democrația pe care o avem se bazează și pe actori care nu sunt aleși prin vot, care acced către funcții în moduri netransparente și care au mai multă influență decât politicienii votați. Argumentul meu în fața acestui fapt nu este „ar trebui ca toți oamenii din administrație să fie votați” pentru că s-ar crea și mai mult haos și ar crește incompetența.

Ceea ce prezint ca o soluție este micșorarea statului pentru a elimina pe cât posibil cazurile de corupție.

Toți oamenii sunt buni până în momentul când sunt puși să aleagă între binele propriu și cel al unui alt grup de oameni necunoscuți. Dacă judecăm din exterior, vom găsi ușor vinovatul. Dacă alegem să ascultăm doar una dintre părți, atunci vom dezvolta o apropiere emoțională și irațională care stă în calea adevărului.

Însă statul, prin membrii săi aleși prin vot și funcționarii puși în funcții prin diverse mijloace, nu ne va lăsa niciodată să vedem cealaltă parte: dispune de toate mijloacele oficiale de informare, poate să cumpere opiniile oamenilor influenți și respectați din diverse comunități și poate să înglobeze lejer tot spectrul politic (partide și ideologii).

Din punct de vedere legal și formal, orice cetățean dintr-un stat democratic poate să atace într-o instanță de judecată deciziile statului care îl defavorizează – dar în practică, i se va cumpăra mulțumirea și nu va obține decât o compensație monetară care nu reprezintă neapărat un act de justiție. Atunci când înfrunți însuși statul, atunci fiecare funcționar și angajat care îți iese în cale este motivat de salariul lunar pe care îl primește să lucreze împoriva ta, chiar dacă îți este rudă sau cel mai bun prieten.

Perversitatea cea mai mare a statului este aceea de a ne întoarce unii împotriva celorlalți într-un ciclu care se perpetuează și nu are sfârșit.

Acest fapt nu este neapărat rău, cât timp există un oarecare simț al corectitudinii și al omeniei. Se poate trăi decent și just într-un stat care își prelungește la nesfârșit legitimitatea, cât timp scopurile sunt îndeplinite perpetuu și există o prosperitate care se atinge și actualizează într-un mod realist.

Dar în istoria pe care o cunoaștem, toate marile imperii s-au prăbușit sub propria greutate, tocmai pentru că nu au știu să delege puterea la nivel local și au țintit să își impună voința asupra tuturor regiunilor.

Statul român poate fi privind ca un imperiu în măsura în care subordonează provincii care au o nevoi și culturi diferite. Ideile despre alte regiuni ale țării nu le avem în baza unei generalizări stupide, ci au origini în interacțiuni care datează de mai multe secole.

Fiecare comunitate de oameni are propriul specific și tendința de a pune accent mai mare pe anumite evenimente marcante din istorie. Dacă românilor din Dobrogea le sunt amplasate statui cu Romulus, Remus și Lupoaica care îi hrănește în contextul în care toată regiunea a făcut parte din Moesia Inferior și are prea puține în comun cu restul României, este normal să apară nemulțumiri. La fel se întâmplă și cu populația maghiară din Harghita și Covasna, care refuză pe bună dreptate să renunțe la cultura proprie.

Statul nu are capacitatea de a mulțumi permanent toți cetățenii și nu există sistem perfect de guvernare. Însă un stat extins, a cărui autoritate încearcă să depășească limita de toleranță a cetățenilor și care devine mai corupt permanent prin creștere, este destinat prăbușirii.

Unul dintre elementele fundamentale care îi mențin pe oameni supuși într-o democrație este promisiunea de a putea să își depășească propria condiție și de a ajunge în vârful ierarhiei (fie ea financiară sau politică). Dacă această speranță este strivită prin corupție și apare un sentiment de elitism care separă elitele de cetățenii de rând, atunci se nasc revoluții și mișcări violente.

De ce aleg să cred în statul minimal?

În principiu, sunt de părere că oamenii din anumite comunități locale își cunosc mai bine așteptările și nevoie decât niște politicieni aflați în capitala țării. Ar fi absurd să credem că niște statistici (mai mult sau mai puțin corecte) pe care guvernul le manevrează ajung să mențină populațiile mulțumite – și se întâmplă deseori ca în locuri unde există investiții și interes strategic mare să apară localnici nemulțumiți de cursul evenimentelor.

Însă felul prin care guvernele moderne au dovedit că pot să acționeze în situații de criză, experiențele pe care înaintașii mei le-au avut cu diverși actori politici și evenimentele recente pe care le-am observat mă fac să tind către ideea de reducere a întregului aparat.

Funcțiile de bază ale statului sunt acelea de a asigura pacea în rândul comunităților pe care le guvernează și de a avea grijă ca legile să fie aplicate corect pentru a promova onestitatea cetățenilor și entităților private.

Câteva exemple concrete: Armata și poliția, ca instituții de forță, ar trebui să apere teritoriul țării în moduri care promovează pacea și prosperitatea, să pedepsească faptele condamnabile și să elimine pe cât posibil actele de justiție individuală (când cetățeanul X se răzbună pe Y și Z pentru faptele comise, la fel ca Vitoria Lipan în „Baltagul” sau orice film cu Steven Seagal). Sub nicio formă nu ar trebui ca aceste instituții să degenereze în extrema apărării unor elite de presupusa furie a mulțimilor, pentru că își vor pierde respectul și legitimitatea, ceea ce va compromite stabilitatea statului.

Dar atunci când există mai multe poliții cu scopuri diferite (județeană, locală, națională, etc), în mod clar există un grad mai mic de respectare a unui interes național și o șansă mai mare de a crea fapte de corupție. Perversitatea poliției și armatei este aceea că învrăjbește familii și comunități în facțiuni care înțeleg și aplică diferit legea – iar acest efect trebuie să fie și el minimizat.

O altă funcție a statului este aceea de a asigura bunul mers al economiei de schimb, în spiritul identificării unei căi de mijloc între piață liberă și prosperitate. Dacă piețele sunt prea libere, atunci s-ar putea ajunge în punctul unde guvernele devin complet inutile și toate bunurile și serviciile se comodifică (pot fi cumpărate și vândute). Dacă există prea multe restricții, atunci vor apărea situații de criză și sărăcie.

Însă un stat care cheltuie sume semnificative de bani pentru a finanța comisii care evaluează emisiunile de la televizor (controlează informațiile transmise în public în baza ordinelor primite de la legiuitor) și care ajunge să înglobeze servicii precum transportul public este, inevitabil, mai corupt decât unul care se limitează la funcțiile de bază.

De fiecare dată cănd statul intervine asupra unor chestiuni private, descurajează mediul privat să continuie să inoveze și să fie competitiv. Cu excepția unor mari corporații care au venituri mai mari decât PIB-ul României, nu există companie sau entitate privată care să surclaseze investițiile pe care le face statul.

Însă atunci când statul intervine, cheltuielile cresc: se înființează un întreg aparat birocratic prin care se întocmesc și se verifică toți pașii necesari. Ba chiar există și riscul de a spăla bani în sistem, de a falsifica licitații publice și de a oferi favoruri unui grup restrâns de cetățeni.

Lanțul slăbiciunilor.

Atunci când ești parte din sistem, nu i te poți împotrivi. Ai fost angajat de persoana A, ai ca superior direct persoana B și întreaga ta activitate este supervizată și verificată de instituția C. Dacă vrei să promovezi, trebuie să ai vechimea T și să ai meritele recunoscute de toate persoanele cu care lucrezi, inclusiv de șeful F. Și pentru a completa imaginea, ai acasă membri ai familiei pe care vrei să îi păstrezi într-o condiție de bunăstare.

Atunci când apare șeful F, prieten cu politicianul G și îți cere să semnezi documentul H, atunci automat ești pus în situația de a alege între planificarea pe care ți-ai făcut-o în privința vieții și carierei și anumite principii pe care le urmează doar cei foarte idealiști. Documentul H ar putea avea intenții foarte bune și ar reporni uzina I, unde ar continua să lucreze mii de angajați.

Însă metoda prescurtată prin care se ajunge la această decizie este condamnată de lege și există riscul de a pierde tot ceea ce ai agonisit în situația în care toată schema este descoperită. Poate că toată lumea crede că semnarea mai rapidă a documentului H este cea mai bună situație dintre cele posibile și este posibil ca, din punct de vedere obiectiv, să fie adevărat.

Însă încălcarea legii în raport cu statul are exact aceleași pedepse. Dilema se răsfrânde asupra ta: ai de ales între a continua ceea ce știi să faci, dar având integritatea compromisă și trăind sub presiunea că vei putea merge la închisoare atunci când politicianul G și șeful F sunt demascați, sau a lucra împotriva acestor forțe din motive etice sau legale.

Dacă acest lanț al slăbiciunilor ar fi fost mai mic și numărul de persoane implicate în decizia presantă descrisă s-ar fi redus, atunci șansa de a comite o faptă de corupție ar fi urmat tendința. Dar dacă apare iluzia de a trăi sub protecția cuiva mai influent și totul este împachetat în ideea de a face un bine, atunci corupția va fi comisă.

Povestea merge mai departe și atunci când vorbim despre procurori, judecători și oameni aflați în poziții decizionale care pot înclina balanța de puteri din stat. Cu cât numărul lor este mai mare și ierarhiile sunt mai numeroase, cu atât șansele ca alegerile să fie făcute în sensul conservării instituției vor crește.

Tindem de cele mai multe ori să luăm partea celor pe care îi cunoaștem și să empatizăm cu problemele respective, ceea ce ne face corupți în raport cu legea și etica morală.

Într-o companie este mult mai ușor ca un angajat să fie concediat sau întreaga afacere să se prăbușească sub greutatea unor decizii proaste. În cazul guvernelor, se va crește colectarea taxelor, se va întocmi o comisie de anchetă și se va avea în vedere salvarea brațului mai slab – chiar dacă el este neperformant și reprezintă o groapă unde vor fi aruncați mereu bani.

Statul nu ne face bine și trebuie micșorat.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Leave a Reply