Omul de Stat – Specia cea mai rară de politician

By | 2017, Blog | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Urmărind evenimentele din ultimele două săptămâni și, în același timp, pregătindu-mi prezentarea pentru ziua de joi (în data de 9 februarie, începând cu orele 17:30, voi susține o prezentare de carte la Casa Cărților din Slobozia), mi-am îndreptat preț de câteva ore atenția către opera lui Cicero.

Filosoful, politicianul și oratorul roman, un contemporan al lui Burebista, a reușit să preia învățăturile lui Platon și Aristotel, cu scopul de a identifica o dimensiune practică pentru ele. Spre deosebire de cei doi greci a căror operă a studiat-o în cursul vieții, Cicero a fost și un practician al politicii și a reușit la vârsta de 40 de ani să urce pe treapta ierarhică la cel mai înalt punct, devenind consul în anul 63 î.Hr.

Ceea ce îl distinge și îl evidențiază însă pe roman este gândirea politică încă actuală și abordările care îmbină conservatorismul cu ultimele tendințe: astfel, el realizează o diferențiere între politicieni și oameni de stat.

În opinia lui Cicero, politicienii sunt oamenii care își urmează interesele personale sau le apără pe cele ale grupului (facțiunii) din care face parte. Pot avea intenții bune, însă sunt orbiți de lipsa unor virtuți elementare pentru buna guvernare și, în același timp, nu sunt capabili să vadă consecințele pe termen lung ale acțiunilor. Politicienii își vor urma întotdeauna pasiunea pentru putere, vor continua să cumuleze averi și influență, iar în situația în care puterea lor nu este limitată, se transformă foarte ușor în despoți și tirani care își exercită autoritatea după bunul plac și în mod abuziv față de principiile statului. Pot merge atât de departe încât să neglijeze fundațiile statului în care au fost educați și în care au ajuns la putere, căutând să modifice legile fundamentale pentru a-și atinge interesele. Vă sună cunoscut?

În același timp, există oamenii de stat: cei care cunosc scopurile, viziunile și idealurile care stau la baza statului în care locuiesc și merg până la capăt pentru a le apăra. Ei sunt cei care nu se tem să fie în minoritate, au capacitatea de a vedea dincolo de faptele cu efect pe termen scurt și mediu, sunt dispuși să investească timp și energie pentru a conserva valorile fundamentale ale comunității și văd statul ca pe un mecanism primordial intereselor unor indivizi. Chiar dacă politica este făcută de oameni și pentru oameni (indiferent care dintre ei și numărul lor), omul de stat este capabil să vadă dincolo de evenimentele din prezent și să ia deciziile cele mai înțelepte pentru a conserva însuși statul. Pentru că în afara statului există dezechilibre, denaturări și excese.

Și s-a întâmplat chiar în perioada vieții lui Cicero să observe cum un tiran îl cenzurează (dictatorul Sulla l-a determinat să părăsească Roma pentru o perioadă de timp din cauză că oratorul era considerat un inamic al statului), cum intențiile cele mai bune degenerează în momentul în care puterea este obținută (Cezar a distrus republica, a înlăturat o bună parte din drepturile cetățenești și a instaurat un regim dictatorial sub noul imperiu) și cum tinerele speranțe pot să fie corupte de pasiunile puterii, tocmai din lipsa cumpătării și a unor mecanisme care să prevină abuzurile de putere (tânărul Marc Antonoiu a fost o dezamăgire și nu a reușit să scape de tendințele autoritare ale înaintașilor).

Între timp, lumea a evoluat și sistemele politice au înțeles că este necesar să existe principii fundamentale ale statului care să nu poată fi înlăturate: printre ele se numără și statul de drept și supremația legii. Într-adevăr, legile au nevoie de o actualizare și de o adaptare la timpuri: dar nu în favoarea unor indivizi care urmează doar propriul interes și nu prin metode mârșave, prin eliminarea dezbaterii publice, ignorarea organismelor specializate, încercarea de cumpărare a consimțământului și a demnității oamenilor și prin circ (aici mă refer la conferințele de presă în care cetățenii cinstiți ai țării au fost sfidați).

Indiferent dacă aveți sau nu ocazia de a participa la prezentarea mea de carte de joi pentru a discuta despre aceste probleme (printre altele), vă invit să reflectați și să vă puneți întrebarea: câte personalități publice din România sunt cu adevărat oameni de stat și au o viziune pe termen lung, bazată pe legi și principii fundamentale intangibile?

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Moarte Intelectualilor, 27 de ani mai târziu

By | 2017, Blog | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În mod evident, presa și mediile de informare au o agendă politică și urmează interesele finanțatorilor, proprietarilor și a grupurilor care le susțin activitățile. Atunci când cineva transmite o informație, îi prelucrează perspectiva și unghiul de prezentare pentru a-i deservi la un anumit scop: în aceiași măsură în care doi elevi care se încaieră în curtea școlii îi prezintă învățătoarei puncte de vedere divergente și auto-conservatoare pentru a-și salva pielea de pedepsele prevăzute în regulamentul școlar, mass-media preia poveștile politicienilor și le oferă un gen specific de subiectivitate care îndeplinește scopul de a influența judecătorul suprem dintr-o democrație: cetățeanul cu drept de vot.

Niciun stat democratic nu are și nu va avea vreodată o presă obiectivă: din același motiv, anumite țări precum Marea Britanie și Suedia finanțează posturi de televiziune și ziare de stat din banii contribuabililor și se asigură că redactorii, reporterii, jurnaliștii și realizatorii de emisiuni își îndeplinesc meseria fără presiunile și influențele părților implicate. Din același motiv vorbim despre BBC și ne referim la o sursă credibilă de știri, cu informații verificate și o relatare care nu încearcă să manipuleze, ci doar să prezinte informațiile sub forma în care au fost preluate, cu o un grad minim de prelucrare.

Din păcate, în România nu a existat înțelepciunea de a depolitiza Televiziunea Română sau agenția națională de presă (Agerpres, fostul Rompres): angajații acestor companii de stat sunt simpli funcționari supuși guvernanților, iar obiectivitatea lor este definită și limitată de către angajator. Dacă TVR-ul, postul unic de televiziune din 1990, a fost motorul care a dus în spate propaganda pro-FSN și le-a asigurat succesul în alegerile generale de la data de 20 mai 1990, astăzi situația nu s-a schimbat prea mult. Ba din contră, retragerea finanțării publice, din taxele contribuabililor, a postului este un factor important pentru o politizare mai profundă. TVR și Agerpres nu sunt echivalentul BBC pentru că nu au aceeași libertate de a prezenta opinii și puncte de vedere care îi pot contra pe guvernanți atunci când greșesc.

În consecință, mediul privat a explodat și a asigurat reprezentarea tuturor punctelor de vedere: ceea ce, în teorie, este minunat. În practică însă, în loc să existe informații complementare care să îi ajute pe cetățeni să înțeleagă punctul de mijloc în care se află adevărul, avem parte de extreme influențate mai mult de abordările manipulatoare ale lui Berlusconi și de senzaționalismul lui Dan Diaconescu decât de CNN, France24, sau Euronews.

Acest articol pornește de la scandările manifestanților pro-FSN din Piața Universității, din anul 1990 și realizează o paralelă cu situația actuală pentru a explica modul în care propaganda a evoluat și a obținut diverse ramificații de-a lungul anilor. Cum am ajuns de la dezbaterile dintre cititorii Adevărul și susținătorii România Liberă să păstrăm același nivel de polarizare și segregare prin neînțelegerile dintre tabăra Antena 3/România TV și grupul B1/Realitatea TV?

”Noi muncim, nu gândim”, ”Iliescu, te votăm, te votăm cu neamul, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu” și ”Moarte intelectualilor” sunt doar trei dintre cele mai memorabile lozinci ale cetățenilor care s-au lăsat influențați de mesajele transmise pe atunci a televiziunii naționale. Între timp, s-a dovedit că intelectualii nu aveau intenții atât de rele (spre exemplu, primele negocieri cu NATO și Uniunea Europeană s-au desfășurat sub președinția lui Emil Constantinescu) și chiar înțelegeau ceea ce înseamnă democrația: iar eu mă întorc frecvent la afirmațiile lui Ion Rațiu din 1990 privind definiția democrației.

Prima pagină a ziarului Adevărul, ediția din 27 aprilie 1990. Se poate observa foarte clar partizanatul pro-FSN. Sursă Imagine: http://societatesicultura.ro/2015/04/manifestatia-din-1990-din-piata-universitatii/.

Presa din 1990 a fost la fel de divizată ca și astăzi: pe de o parte, existau publicații precum Adevărul care îi condamnau pe ”golanii” din Piața Universității, apărau punctele de vedere ale Frontului Salvării Naționale și aveau grijă să evidențieze declarațiile politice ale lui Ion Iliescu, iar pe de altă parte exista România Liberă, pentru care scriau oameni precum Petre-Mihai Băcanu și Anton Uncu – foști deținuți politici ai regimului comunist care se opuneau mișcării și inițiativelor politice FSN.

Ulterior, au apărut alte publicații care au întărit opiniile pro-vestice: fostul candidat al Partidului Național Țărănesc, Ion Rațiu, a fondat Cotidianul în 1991, iar postul de televiziune PRO TV a fost lansat în 1995, urmând modelul american de a face jurnalism și susținând aderarea Româniai la NATO și Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, opiniile nostalgice pentru comunism și naționaliste în sensul xenofob au continuat să fie perpetuate și întărite de diverse publicații. Astăzi, ele sunt menținute și lingușite într-un mod voalat de către România TV și Antena 3.

Pe scurt,  România TV condamnă:

A. Forțele oculte (servicii secrete naționale care lucrează pentru diverse interese străine, miliardari precum George Soros, care investesc în ONG-uri din mai multe țări și finanțează chiar și campanii electorale din Statele Unite);

B. Cetățenii străini care investesc în România și cumpără spații comerciale și terenuri (chiar dacă piața liberă este o condiție fundamentală pentru a fi membru al Uniunii Europene și românii, la rândul lor, pot să cumpere în alte state cu aceeași ușurință);

C. Politicienii născuți și crescuți în România, dar care fac parte din grupuri etnice diferite (a se vedea campania de denigrare a Președintelui Klaus Iohannis prin a-l numi Werner, sau felul în care numele de pe ecean al lui Dacian Cioloș a devenit Julien).

D. Tinerii inconștienți, manipulați și care se lasă cumpărați și influențați de cele 3 puncte menționate mai sus.

Antena 3 are o agendă asemănătoare, doar că își atinge scopurile prin modalități mult mai voalate: în primul rând, ei măgulesc nostalgiile și sentimentele naționale ale telespectatorilor prin invitații pe care îi cheamă pe platou. Din când în când, ei aduc actori și oameni de cultură care s-au remarcat în perioada comunistă și îi promovează pentru a-și păstra audiența de vârsta a treia. În al doilea rând, Antena 3 crează o impresie de obiectivitate prin invitații pe care îi cheamă: uneori au în platou membri ai partidelor care nu le susțin agenda; chiar dacă îi atacă și le demontează argumentele prin puterea manipulatoare a unei majorități de opinie din platou, măcar încearcă să îi prezinte publicului o nuanță de neutralitate. În al treilea rând, postul de televiziune al deținutului Dan Voiculescu are invitați de calitate, profesioniști și academicieni cu studii de specialitate- iar faptul că opiniile lor coincid sau au un punct de intersecție devine uneori irelevant. Scopul este acela de a arăta acea parte a realității care îi favorizează și le dă dreptate. Nu în ultimul rând, Antena 3 are tendința de a întoarce armele din când în când și de a schimba taberele, demonstrând că realizatorii de emisiuni sunt profesioniști desăvârșiți chiar și în actorie: Traian Băsescu, dușmanul suprem al postului de televiziune în ultimii ani, a devenit brusc un partener de dialog și un personaj pozitiv atunci când a făcut afirmații împotriva justiției și a susținut lipsa de legitimitate a DNA-ului. În aceeași măsură, Crin Antonescu a devenit unul dintre dușmanii televiziunii la mai puțin de un an după ce a fost prmit în mod triumfal în calitate de președinte interimar, în vara lui 2012.

În încercarea de a face față și de a contra-balansa aceste atacuri, Realitatea TV și B1 apără punctele de vedere ale actualei ”drepte”, tandemul PNL-USR. Într-o democrație este importantă opoziția și prezentarea tuturor punctelor de vedere, însă ambele posturi au avut momente în care au deviat și au răspândit dezinformări pentru a-și apăra interesele. B1 a avut momente în care s-a poziționat împotriva tuturor celorlalte posturi de televiziune în perioada 2012-2014, când a fost singurul studio care l-a găzduit și l-a susținut pe președintele Traian Băsescu într-un mod necondiționat, până ce acesta și-a finalizat mandatul. Aidoma, în vara lui 2014, Realitatea TV a avut probleme de profesionalism până în momentul scindării, când și-a mutat studiourile de emisie și i-a permis fratelui mai mic România TV (RTV) să existe independent. În orice caz, gradul de obiectivitate pe care îl prezintă aceste două posturi a fost tot timpul cu o clasă mai sus decât cel expus la Antena 3 și RTV.

Situația mass-mediei din România nu s-a schimbat prea mult și cumva încă suntem blestemați să revenim la momentul 1989 pentru a realiza că evoluția s-a produs tehnologic mai mult decât profesional: diferența dintre România Liberă/Cotidianul și Adevărul nu a dispărut niciodată, doar a căpătat noi ramificații și s-a extins în alte medii.

Poate singurul post de televiziune actual care încearcă să își mențină neutralitatea și echidistanța față de grupurile de interes politic este Digi24, unde realizatorii de emisiuni au grijă să prezinte declarațiile așa cum sunt, să evite scoaterile din context, să cheme oameni din mediul academic pentru a dezbate și să invite membri ai tuturor partidelor politice și părților implicate în situații de neconcodranță. Este singurul post despre care știu sigur că a dat afară un invitat pentru că tesiona atmosfera din emisiune și ridica tonul (în iunie 2016, deputatul PSD Eugen Nicolicea a fost invitat de către moderatorul Moise Guran să părăsească platoul emisiunii) și le apreciez deontologia profesională și tendința de a prezenta faptele așa cum sunt.

Cu toate acestea, îmi vine în minte proverbul copilăresc pe care îl învățam în clasele mici: ”Cu o floare nu se face primăvară”. Jurnaliștilor din România încă le este permis să lanseze acuzații și teorii ale conspirației care nu sunt susținute de dovezi, care sunt menite să destabilizeze situația și să creeze panică la fel ca în filmul american Network (unde membrii unui grup terorist negociază cu jurnaliștii termeni contractuali pentru a fi prezentați în fiecare seară ca o amenințare națională. Este un film din 1976 în care etica jurnalistică este înlocuită de goana după audiență și încercările disperate de a-i ține pe oameni lipiți de ecranele televizoarelor, cu promisiunea că urmează dezvăluiri și adevăruri incendiarepe care îl recomand tuturor celor care vor să înțeleagă. Vă sună cunoscut?).

Astfel, prin influența acestor televiziuni, prin faptul că m-am afișat într-un loc public pentru a protesta cu o pancartă pe care scria simplu ”România, stat de drept”, am primit un număr covârșitor de insulte și amenințări din partea trecătorilor. Libertatea de expresie și dreptul de a avea o opinie diferită nu sunt încă apreciate, iar tendința este aceea de a condamna. Și cumva toți acești oameni îndeplinesc agenda politică a televiziunilor care îi manipulează: ”Moarte intelectualilor” și ”noi muncim, nu gândim” s-au transformat în ”La muncă, soroșiștilor”, jignirea de ”golan” a luat forma sintagmei ironice ”tânăr liber și frumos”, iar peiorativul ”soroșist aurolac”, iar ura față de susținătorii lui Rațiu s-a perpetuat în ură față de susținătorii lui Iohannis și ai DNA-ului. Știu toate astea pentru că am fost supus tratamentului de golan din anii 1990.

Problema mea cu aceste experiențe nu este neapărat faptul că se exprimă opinii diferite de cea pe care o am eu. Din contră, mă bucur că există o libertate absolută de expresie. Dar ceea ce este cu adevărat trist este că nu există dialog: oamenii care scandează lozinci nu vor să audă ceva diferit, nu vor să dezbată prin argumente și preferă confortul oferit de un mediu cu opinii identice. Eu îmi pun în fiecare zi problema ”Sunt oare manipulat și greșesc în acțiunile mele?” și evaluez situația în care mă aflu: știu că prin simpla mea prezență fizică într-un spațiu public, transmit un mesaj și vreau să fiu sigur că mesajul meu este în concordanță cu valorile pe care le am.

Și da, sunt 100% sigur că oamenii care au comis infracțiuni merită să își ispășească pedepsele, nu sunt de acord cu ordonanțe de urgență emise la miez de noapte și ordini de zi schimbate fără a anunța. Mi se pare o bătaie de joc să organizezi conderințe de presă în care să sfidezi întrebările jurnaliștilor prin refuzul de a răspunde și nu cred că un oficial guvernamental plătit din bani publici își poate justifica secretomania repetând ”Altă întrebare?” de 24 de ori. Mai mult, creșterea salariilor bugetarilor, a pensiilor și a burselor studențești chiar înainte de a încerca să promulgi ordonanțele mi se pare un gest mârșav, meschin și lipsit de coloană vertebrală: încercarea de a cumpăra tăcerea și consimțământul oamenilor nu ar trebui să fie un mijloc tolerat într-un stat democratic, iar oamenii ar trebui să aibă ceva mai multă demnitate. Iertarea nu poate fi cumpărată și faptele bune nu le anulează pe cele rele: există un bilanț pentru amândouă și legi funcționale care să le sancționeze ca atare. Este la fel de stupid ca argumentul ”Gigi Becali nu merita să meargă la închisoare pentru că a ajutat câteva biserici și familii sărace”: într-un stat de drept aplicarea legii nu este negociabilă și nu are un caracter selectiv în funcție de binele făcut comunității. Fiecare încălcare a legii trebuie să fie sancționată la fel pentru toți cetățenii, în limitele și condițiile impuse de lege.

Prin urmare, după ce mi-am expus motivele și argumentația, mă simt nevoit să adresez întrebarea: când a fost ultima dată când v-ați pus credințele la îndoială și v-ați gândit că ați putea greși?

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

De ce Bucureștiul nu este reprezentativ pentru restul țării (și ar trebui să protestăm în toate orașele)

By | 2017, Blog, Ialomița, Slobozia | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În perioada în care am locuit în Paris, una dintre colegele mele îmi reamintea permanent că Franța nu este reprezentată de Paris (și invers, Parisul nu reprezintă Franța) și, în afară de câteva orașe ceva mai mari, există zone rurale și sub-urbane mult mai numeroase care nu se bucură de toată splendoarea și opulența rezultată din grandomania unor monarhi și nobili. În plus, spunea ea, francezii din afara capitalei sunt mult mai amabili și mai puțin snobi în ceea ce privește alegerile din viața de zi cu zi – pur și simplu nu au pretenția că locuiesc în capitala culturală a Europei (și probabil a lumii), așa că sunt cu picioarele pe pământ.

Ceea ce mi-a spus Heloise nu m-a pus prea tare pe gânduri până în momentul în care am revenit în țară și am devenit mai atent la atitudinile și obiceiurile oamenilor din diferite localități. Și întrucât sunt suficient de norocos să studiez în București, să fiu originar dintr-un oraș mic unde îmi vizitez părinții, dar am și bunici la țară, atunci am putut face mai multe observații. Ceea ce am observat în ”Micul Paris” este că, într-adevăr, s-a dezvoltat un snobism al intelectualității care și-a finalizat studiile și se ocupă de editarea unor reviste, de participarea la conferințe academice și de diverse alte activități literare. Bucureștiul nutrește și primește cu brațele deschise patru mari categorii de tineri:

A. Corporatiștii care lucrează de dimineața până seara pentrua câștiga salarii frumușele, în cadrul unor companii care de foarte multe ori nu au sedii în afara Bucureștiului. Mereu grăbiți, dornici să înlocuiască unele cuvinte din limba română cu neologisme din engleză (lunch în loc de masă de prânz, break în loc de pauză, etc.), într-o majoritate destul de mare neo-liberali și susținători ai pieței libere cu intervenție minimă din partea statului (și implicit impozitare minimă asupra veniturilor).

B. Tinerii intelectuali care își fac doctorate, devin activi în ONG-uri, preferă să lucreze pentru mici afaceri și în majoritatea cazurilor își urmează visurile lor de împlinire prin cunoaștere. În general, refuză din principiu să lucreze pentru corporații din motive diverse, dar susțin tot ceea ce înseamnă. Deși, spre deosebire de amicii lor corporatiști, prezintă tendința de a avea viziuni politice mai de stânga, sunt susținători ai partidelor de dreapta din România (care, în mod bizar, au mai multe în comun cu stânga europeană).

C. Micii întreprinzători care mai mult ca sigur fac parte din cel puțin una din categoriile de mai sus: au lucrat pentru corporații (și probabil că își numesc afacerea un start-up) și/sau dețin studii universitare într-un domeniu în care încearcă să reușească. Pot fi absolvenți de ASE care încearcă să aducă noi produse pe piața românească, sau chiar ingineri care dezvoltă programe pentru calculator. Prezintă elemente hibride dintre cele două categorii și cel mai probabil disprețuiesc politica statului de a acorda facilități fiscale marilor companii străine care decid să investească și să creeze locuri de muncă, dar în același timp distrug micile afaceri.

D. Bugetarii care își îndeplinesc funcțiile administrative, sociale și de bunăstare în locul în care există cea mai mare cerere pentru personal și unde posibilitățile de promovare ajung foarte sus. Fiind vorba de capitala țării, există o cerere semnificativă de forță de muncă ”la stat”, salariile sunt ceva mai mari decât în restul țării, iar pentru fiecare post există un corespondent la o altă instituție, ceea ce este sănătos pentru sistem (excepție fac doar slujbele ministeriale și cele din aparatul de stat unde există monopol).

Acestea fiind spuse, trebuie menționat faptul că prezentele categorii sunt generalizate și stereotipizate pentru a exprima ideea că Bucureștiul este o putere economică în care edilii ar putea la fel de bine să fie rațe care aprobă deciziile cu un măcănit și le dezaprobă cu două. Mediul privat este bine înrădăcinat, independent de factorul politic și produce suficient de mult capital pentru a fi influent și pentru ca politicile ficale să fie realizate în favoarea menținerii locurilor de muncă și a concurenței pe piață. Chiar dacă guvernul intervine și debalansează raportul dintre micile afaceri și corporații prin modificarea pragului de salariu minim (care bucură bugetarii, dar devine o povară pentru angajatorii din mediul privat pentru impozitele crescute) sau prin modificarea taxelor, piața mediază problema de la sine și concurența găsește o modalitate de a-i încorpra pe cei care ies din joc sau deabia mai supraviețuiesc în afaceri. Dar situația aceasta este de multe ori absentă din peisajul localităților mai mici, unde afacerile trebuie să fie aservite sau se supun tacit baronilor locali

Argumentul de mai sus este esențial pentru prezentarea ideii principale: Bucureștiul nu este reprezentativ pentru România (și aici s-ar putea adăuga orașe precum Cluj, Timișoara, Constanța, Sibiu și multe alte orașe suficient de dezvoltate pentru a le permite oamenilor să aibă demnitatea și curajul de a-și manifesta nemulțumirile).

Putem să discutăm oricât despre cei peste 200.000 de oameni care protestează în București, însă grupul respectiv de oameni, pe lângă faptul că este alcătuit într-o mare măsură din oameni din provincie (studenți, navetiști și flotanți), nu este reprezentativ pentru ceea ce se întâmplă în restul țării.

Dacă luăm exemplul Sloboziei, un oraș în care locuiesc 50.000 de locuitori, din care tinerii pleacă imediat după absolvirea liceului și unde mediul privat este slab din punct de vedere al demnității și independenței fță de factorul politic (și privații au înțeles atât de bine situația încât își cumpără liniștea și chiar favoruri la unicul partid care câștigă alegeri), este normal ca numărul cetățenilor care sunt informați corect și au curajul de a-și manifesta nemulțumirile pentru apărarea propriilor drepturi să fie redus. Mai ales în situația în care puține afaceri reușesc să supraviețuiască pe piață și Partidul lipsit de opoziție semnificativă și-a întins tentaculele în toate direcțiile, indiferent dacă este vorba de instituții publice sau întreprinderi private.

Cât timp angajații (atât bugetarii cât și privații) se tem că și-ar putea pierde locurile de muncă, reputația și chiar demnitatea în momentul în care își exprimă în mod public dezaprobarea, opoziția va fi redusă. Dacă mediul privat nu se dezvoltă independent față de factorul politic, atunci companiile din afara orașului care au o filosofie instituțională integră și non-partizană sunt total descurajate să vină să investească, în ciuda infrastructurii favorabile. Iar lipsa locurilor de muncă duce la creșterea numărului de ajutoare sociale acordare de către primărie, ceea ce favorizează partidul unic și le asigură succesul pe termen foarte lung.

Situația este sumbră pentru mii de bugetari și angajați ai unor companii aservite politic, dar există speranță în rândul tinerilor și studenților care își exprimă nemulțumirile în București: ce-ar fi dacă s-ar mobiliza pentru a-și muta activitatea în orașul natal?

De ce ar trebui să se atragă atenția autorităților din toate localitățile din țară? Este foarte simplu: guvernul a primit legitimitatea de a fi instaurat prin votul de încredere al Parlamentului. La rândul său, Parlamentul este rezultatul votului popular din toată țara. Oricât s-ar protesta în București și în celelalte orașe mari, va exista mereu argumentul că se țipă în fața unui perete care crează ecou și reconfirmă convingerile și opțiunile unei majorități intelectuale din mediul urban – pentru că, pentru fiecare bucureștean care iese în stradă, există alți 10 oameni din țară care urmăresc evenimentele la televizor, nu înțeleg ceea ce se întâmplă, se simt alienați și distanți față de evenimente și tind să empatizeze cu cei care le promit o oarecare bunăstare materială (în detrimentul unor principii de tip stat de drept, justiție independentă, libertate de expresie, care au evoluat odată cu atingerea unui anumit statut economic).

Și trebuie să ținem minte faptul că partidele politice sunt organizații naționale și liderii locali nu sunt mereu de acord cu șefii lor din București: dacă reușim să trezim conștiința unor reprezentanți locali, poate că vom crea un mediu pentru discuții și dezbateri în interiorul organizațiilor politice. Liderii ”de la centru” se bucură de legitimitatea încrederii celor din teritoriu, dar în același timp și cei din teritoriu au responsabilitatea morală de a asculta voința locuitorilor: și dacă reușim să trezim sentimentele și ideile care poate că există deja în rândul edililor din urbea natală, facem mai mult bine sistemului decât ne-am putea închipui. Mai mult, dacă cei 100.000 de oameni din București ar fi reduși la 50.000, urmând ca restul să se întoarcă în localitățile natale pentru a-și exprima nemulțumirile, impactul ar fi mult mai mare. 1000 de oameni în fiecare reședință de județ ar însemna enorm pentru a demonstra că nemulțumirea există la nivel național și nu este doar invenția unor grupuri de interes din capitală: diferența este însă la nivel de educație.

Și aici intervine de fapt cea mai mare greșeală de înțelegere pe care o fac bucureștenii (și locuitorii educați ai orașelor mari): se izolează în propria bulă și refuză să interacționeze cu oameni care sunt sub nivelul lor intelectual, academic, economic, etc. Asemenea parizienilor, poartă discuții elevate în cafenele și folosesc neologisme pe care mulți dintre cetățenii țării nu le-ar înțelege.

Ba mai mult, universitățile produc din ce în ce mai mulți indivizi a căror calitate prin excelență este aceea de a vorbi frumos, în termeni de specialitate și cât mai elevat – iar această diferență de înțelegere crează o separare socială care își lasă amprenta și în opțiunile politice. Comunicarea și scopul oricărui mesaj transmis este acela de a fi receptat și înțeles corespunzător. Prin faptul că am beneficiat de studii finanțate sau cel puțin subvenționate din bugetul de stat, avem o oarecare responsabilitate față de ceilalți membri ai societății și trebuie să predăm o parte din ideile și valorile însușite și către oameni care nu au avut timpul sau resursele pentru a avea parte de o experiență asemănătoare. În același timp, nu există noțiune suficient de complicată pentru a nu putea fi explicată în propoziții simple, pe înțelesul tuturor.

Iată câteva exemple: Sistemul politic semi-prezidențial? Puterea executivă este împărțită între Președintele ales prin votul poporului și cabinetul primului ministru votat de către Parlament (cu mențiunea că Președintele este cel care numește Primul Ministru). Separarea puterilor în stat? Principiul care stă la baza statelor moderne, care delimitează rolul principalelor puteri din stat (legislativ, executiv, judecătoresc), crează o balanță de puteri între instituții pentru a asigura supraviețuirea sistemului democratic, păstrarea drepturilor și supremația legii asupra voinței unor indivizi și grupuri de interese. Ordonanțele de urgență pentru amnistie și grațiere? O încercare de salvare a unor cetățeni (între care se regăsesc într-o majoritate covârșitoare politicieni și oameni de afaceri) care au comis o serie de infracțiuni pe care actualul guvern le consideră ”minore” și prea puțin periculoase pentru societate. Problema nu este dată doar de legi în sine, ci și de modalitatea promulgare: în loc să existe dezbatere publică între juriști și oameni specializați în drept penal, se folosesc televiziunile pentru propagarea unor idei diversioniste, în timp ce guvernul își duce la îndeplinire proiectul prin intermediul unor manevre iresponsabile și disperate (ședințe ținute aproape de miezul nopții, ordini de zi ale ședințelor schimbate peste noapte, refuzul de a discuta despre probleme în timpul conferințelor de presă și lipsa de asumare a responsabilității). Protestele nu sunt doar împotriva celor grațiați, ci și pentru respectarea procedurilor de promulgare a legii: amândouă dimensiunile sunt esențiale într-un stat de drept și într-o democrație din timpurile noastre.

A fost atât de greu? Majoritatea termenilor și situațiilor, orice grad de dificultate ar avea, pot fi explicate prin câteva propoziții simple și pe înțelesul oricui. Dacă vorbim despre tehnicalități pe textele de lege (discuții importante doar în anumite contexte), atunci pierdem esența și lăsăm informarea cetățeanului mai puțin instruit la mâna televiziunilor și a site-urilor de știri care sunt mai mult decât conștiente de nivelul de educație al audienței. Ba mai mult, există numeroși bloggeri și activiști de partid pe rețelele de socializare, iar rolul lor este de a întoarce jumătăți de adevăr în favoarea părții pe care o reprezintă și care cel mai probabil îi plătește.

Tinerii care se educă în marile orașe ar trebui să încerce să le insufle celor din localitățile natale o parte din învățăturile de bază despre civism, implicare și funcționarea aparatului de stat (dar și a sistemului mass-media aflat într-un derapaj continuu de la raportarea obiectivă a faptelor). Vorbim despre o țară a cărei istorii este marcată de autoritarism și totalitarism, teama de a fi persecutat este înrădăcinată în conștiința oricărui cetățean mai bătrân de 55 de ani și manifestarea nemulțumirii poate părea ceva exotic, distant de cultura locală și de neconceput.

Este responsabilitatea noastră, a tinerilor, să reducem discrepanțele dintre marile orașe și localitățile mai mici. Scopul este foarte nobil și vizează dezvoltarea economică și socială a României ca un întreg. Poate că în viitor nu vom mai vorbi despre regiuni sărace și regiuni bogate, ci despre centre specializate în industria IT și zone în care industria alimentară este cel puțin la fel de înfloritoare și prosperă. Nu vom mai vorbi despre județe roșii și județe galbene, ci despre județe care caută reducerea taxelor pentru dezvoltarea anumitor sectoare și zone care își urmăresc interesul de creștere a investițiilor în educație și sănătate. Pe scurt, ne vom bucura toți de libertatea de expresie și de opinie, vom fi mai bine informați și votul va fi rezultatul unei consultări de propuneri reale și fezabile, care pot fi susținute pe termen lung.

Trăim într-o eră în care avem acces la informații și resurse, ne putem face auziți de la distanță și eforturile noastre chiar pot avea un impact tangibil. Evenimentele din București sau Cluj nu influențează atât de tare nici localitățile de la periferie sau aflate în zone mai puțin prospere: capitalul uman, valorile și învățăturile trebuie să circule și să pună bazele unei generații mai educate, mai deschise către ideea cde gândire critică și mai înțelegătoare față de realități. Din același motiv putem începe prin a protesta în orașele natale, urmând să cunoaștem persoane de legătură cu care să discutăm, să scriem articole și opinii despre evenimente și să ne aflăm continuu în sferele democrației pe care alții s-au chinuit să o creeze. Noi putem pune capăt dezinformărilor din presă, noi putem să introducem în dezbatere publică probleme noi și care par extraterestre pentru oamenii din provincie și tot noi putem reprezenta un ghimpe în coasta autorităților locale, pentru a le crește gradul de transparență și responsabilitate față de cetățeni.

Evident, este nevoie de mulți ani pentru ca alte orașe din țară să ajungă la nivelul cultural pe care Bucureștiul îl are acum și, în mod clar, este imposibil să concurezi cu localitatea unde țara și-a stabilit capitala. Dar calea spre progres este deschisă de noi și societatea nu este rezultatul votului de la fiecare 4 ani, ci suma atitudinilor și deciziilor pe care le ia fiecare individ membru al acestei societăți în viața de zi cu zi. De fiecare dată când întoarcem capul în partea cealaltî atunci când observăm hoțul de buzunare de la colțul blocului, societatea are de pierdut.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

De ce și pentru ce aleg să protestez în Slobozia

By | 2017, Blog, Ialomița, Inițiative | 4 Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Îmi pare rău că am ratat evenimentele din București, dar pentru mine este în continuare interesant să ies la protest într-un oraș cu 50.000 de locuitori, dintre care doar 30 au curajul de a ieși în stradă. Nu am înțeles de ce până ieri când am intrat într-un magazin de textile pentru a cumpăra șireturi de pantof. Am observat că doamna urmărește Digi 24 pe un laptop amplasat undeva în colț. În cele 15 minute de conversație care au urmat, am aflat că:

A. Stau de vorbă cu o fostă profesoară de engleză, certificată în 5 limbi, care a pregătit olimpici naționali și a decis să iasă dintr-un sistem care oferă gradații de merit celor care își lingușesc superiorii și nu dau 2 bani pe cei care fac performanță. A decis să lucreze la o pasiune de-a ei (îi place să croșeteze) și să îi lase pe profesorii care nu vor pregăti vreodată olimpici să își primească în continuare recompensele pentru profesionalism și bună purtare.

B. Deși este o activistă convinsă pentru drepturile copiilor și protecția animalelor, cred în justiție și în principiile statlui de drept și simpatizează cu protestatarii, se teme de autoritățile locale roșii. Știe că, în calitate de proprietar de afacere și unic angajat, va fi persecutată, stigmatizată și va avea parte de toate controalele posibile (în special ANAF și ISU) în momentul în care își exprimă opiniile reacționare.

C. Este complet resemnată în fața dictaturii tacite. PSD pur și simplu este prea puternic în județul Ialomița și a acaparat toate instituțiile publice. Are familie, copii de crescut și o afacere pe care se chinuie să o mențină la suprafață.

Dacă în București mediul privat este puternic, își poate impune punctul de vedere ceva mai bine și există o cultură comunitară de luptă împotriva abuzurilor autorităților, în provincie situația arată complet diferit și ”baronii locali” nu își exercită puterea doar prin averile suspect de fabuloase.

Doamna chiar m-a pus pe gânduri și m-a făcut să realizez că peste 10 ani aș putea ajunge la fel: deziluzionat de bătaia de joc din sistemul public, resemnat în fața autorității unor oameni prea bogați și prea influenți pentru a mai putea fi combătuți, nevoit să întorc capul și să accept abuzurile din jurul meu pentru a putea să îmi susțin familia și plin de speranță în privința unei generații care se lasă vândută atunci când vede teancul cu bani din partea celor care cred că pot cumpăra orice, inclusiv demnitatea umană.

Dacă până acum protestam împotriva unor ordonanțe și a unei clase politice schimbătoare, acum am găsit un scop mai măreț: însuși dreptul de a te manifesta și de a protesta. Nu am realizat până acum că libertatea de exprimare este un lux pentru un număr semnificativ de oameni și simplul fapt că ești văzut în situații insultătoare pentru marii baroni poate reprezenta o amenințare pentru propria persoană și cei dragi (chiar dacă nu ne referim la vătămare corporală, există modalități economice și sociale de marginalizare și umilire). Sunt unele drepturi pe care nu le apreciezi așa cum ar trebui până în momentul când dispar.

Deci da, voi sta din nou în frig, voi ține pancarte și voi suporta jignirile trecătorilor de vârsta a treia. Mă voi opune ordonanțelor și deciziilor guvernului, dar voi aprecia mai tare acest drept care se pare că reprezintă de fapt un lux. Dacă eu nu o fac, s-ar putea ca pentru generația copiilor mei să fie deja prea târziu. Situația la nivel mondial este deja sumbră, dar atât timp cât există mici situații și evenimente pe care prezența mea le poate influența, voi face tot posibilul.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Prima Mea Contribuție Științifică Publicată

By | Articole și Publicații | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În aprilie 2016, perioada în care încă băteam la ușile vecinilor pentru a-i ruga să îmi ofere o semnătură pentru a mă ajuta să candidez la primărie, coincidența a făcut ca decanul de la facultatea pe care am absolvit-o sî transmită un e-mail care conținea un apel la contribuții. Sute de astfel de mesaje sunt transmise în fiecare an prin mediile universitare și tendința mea generală este să le ignor pe cele care fac parte dintr-un domeniu în care nu sunt specializat. De data aceasta însă, a fost vorba despre o cercetare privind procesul de e-guvernanță, care implică utilizarea de mijloace digitale pentru consultarea populației și a tuturor entităților interesate să își prezinte punctul de vedere în actul de guvernare.

Întrucât lucrarea mea de licență a fost o cercetare despre încercările anterioare de a creat un mediu pentru alegeri online în România, iar disertația (la care încă lucram prin aprilie) este o analiză a regimurilor de guvernare a internetului, nu am stat pe gânduri și i-am contactat pe reprezentanții Rutgers din New Jersey. Pe scurt, am primit sarcina de a face evaluarea paginii de internet a Primăriei Municipiului București, în baza unor criterii predefinite care includ posibilitatea de a-i contacta direct pe aleși, accesul cetățenilor la dezbateri online pentru diverse proiecte publice, informările cu privire la deciziile luate, dar și timpul de răspuns la trimiterea unui e-mail către autorități.

Am muncit două după-amiezi la acest proiect, am completat tabelele care mi-au fost trimise și le-am înaintat către coordonatorul de proiect. Am primit un mesaj de confirmare a primirii, după care nu am mai aflat nimic despre stadiul proiectului. Am primit, în schimb, un certificat digital de participare și un cupon de cumpărături pe site-ul Amazon, în valoare de $25 (pot spune că sunt primii mei bani câștigați din cercetare, deși nu îi pot cheltui decât în magazinele din SUA și produsele care pot fi livrate în România sunt foarte puține).

 

După luni întrgi care mi-au permis să uit complet de mica mea contribuție la știință, am primit astăzi un e-mail prin care mi s-a transmis că volumul final a fost publicat și numele meu este menționat în rândul cercetătorilor. Prin anul 3 de licență, un profesor (care ulterior a devenit consilier prezidențial) a avut parte de surpriza de a i se livra o carte la care a contribuit cu un capitol chiar în timp ce ne preda cursul (atunci s-a întâmplat să ajungă curierul). Atunci ne-a urat tuturor să avem o viață profesională atât de împlinită încât să avem și noi parte de astfel de surprize plăcute, prin care aflăm că munca noastră a fost imortalizată între paginile unei cărți și există cineva într-un alt colț al lumii care ar putea să o citească. Ei bine, micul meu succes se materializează doar în termeni digitali: am primit doar un fișier PDF care conține raportul de cercetare. Lucrarea are ISBN și a fost publicată și în statul New Jersey, SUA – dar probabil că nu voi pune mâna pe o copie prea curând.

Totuși, la fel cum respectivul profesor ne-a urat tuturor o viață profesională plină de împliniri și publicații, mă simt nevoit să răspândesc urarea către oricine are răbdarea și interesul de a citi aceste rânduri. Cu siguranță desfășurați activități interesante care merită să fie scrise, sau aveți experiențe de viață excepționale. Dacă nu aveți așa ceva, poate că dispuneți măcar de o imaginație bogată și/sau de simțuri foarte bine dezvoltate, care vă stimulează abilitatea de a scrie. Și astfel, sper că veți contribui la această uriașă sferă a cunoașterii pe care civilizația noastră o dezvoltă de câteva milenii.

Știu că încă nu am publicat prima carte și probabil că nu am contribuit într-un mod prea semnificativ la științele sociale pe care le-am studiat, dar pentru mine înseamnă foarte mult să îmi identific numele într-un volum colectiv și am considerat momentul suficient de important pentru a fi marcat aici. În cazul în care sunteți suficient de curioși, lucrarea se numește ”Digital Governance in Municipalities Worldwide (2015-2016)”, este publicată de E-Governance Institute de la Universitatea din Rutgers, Newark, statul New Jersey și a fost tipărită cu ISBN-urile 13: 978-1537555966 și 10: 1537555960.

O puteți citi și descărca de la adresa: http://spaa.newark.rutgers.edu/sites/default/files/files/EGov/Publications/Digital%20Governance%20in%20Municipalities%20Worldwide%20(2015-16).pdf

 

Distribuie acest articol dacă îți pasă!