Ce aș Schimba în România (CSR), Vol. 1: Educația Asumării

By | 2017, Blog, Ce aș Schimba în România (CSR) | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Nu întâmplător, toți marii gânditori, filosofi, oameni de știință și inovatori ai omenirii au fost preocupați de educație. Atunci când Aristotel, omul responsabil de înființarea mai multor ramuri ale științei, cărora le-a atribuit metode și rigori distincte, a scris „Etica Nicomahică”, s-a gândit de fapt la introducerea unor calități și virtuți necesare pentru a discuta despre politică. Iar atunci când a succedat opera prin „Politica”, a avut grijă să acorde educației un loc de cinste, finalizând volumul cu un capitol dedicat predării. Întrebarea „Cum ar trebui să oferim educație?” a primit răspunsuri din partea tuturor literaților care au fost preocupați de evoluție și progres – indiferent dacă subiectul acestei educații a fost propria familie, comunitatea din care au făcut parte, statul în care s-au născut, sau chiar întreaga planetă.

Prin această serie de articole pe care tocmai o pornesc, nu intenționez să ating scopuri lipsite de sens și substanță precum alăturarea propriului nume la o tradiție lungă de discuții și dezbateri privind conținuturile actului de educație și metodele prin care el poate fi desfășurat. Cu siguranță nu voi avea vreodată timp să citesc tot ceea ce s-a scris pe această temă pentru a oferi un răspuns obiectiv și extrem de bine informat, iar existența mea include și alte scopuri. De asemenea, țelul nu vizează o asociere cu anumite nume importante, nici o comparație cu ele.

Argumentele care urmează a fi prezentate fac parte dintr-o serie de gânduri și cugetări sincere, care răspund într-un mod subiectiv și personal la întrebarea „Ce ai schimba în România?„. Iar primele câteva articole vor face referire la educație din simplul motiv că eu însumi sunt produsul unui sistem care încă își lasă amprenta asupra mea, pe care în apreciez și îl disprețuiesc din motive distincte și care, din păcate, urmează o traiectorie haotică pe drumul nesfârșit al reformării. Consider că subiectul educației din România are o relevanță extinsă (pentru că vizează atât proprie persoană, cât și generațiile viitoare printre care am putea avea copii), iar criticarea perpetuă a măsurilor și schimbărilor este extrem de productivă pentru pornirea unor dezbateri constructive. Indiferent de argumentele politicienilor și de comoditatea de care noi înșine dăm dovadă uneori, sunt de părere că numai prin conflict de idei putem ajunge la un progres adevărat și orice consens temporar care nu a fost precedat de o dezbatere va rezulta în situații de criză. Pacea și înțelegerile aparente, rezultate din refuzul de a ne implica în discuții, sunt mai dăunătoare și vor rezulta într-o pierdere mult mai mare de resurse – iar argumentul este valabil pentru orice domeniu în care sunt implicate decizii politice, de la alegerea datei la care se realizează lucrări în scara de bloc, și până la politicile publice privind drepturile minorităților (decizii care, în mod inevitabil, sunt luate în funcție de educație).

Revenind la subiectul prezentului articol, voi prezenta sub-capitolul de astăzi: educația privind asumarea.

Dacă ne uităm la clasa politică și la persoanele publice de astăzi, observăm o tendință accentuată de a refuza asumarea faptelor și de a merge până la capăt cu argumente și scuze, chiar dacă ele sunt eronate de la bun început. Voi oferi câteva exemple: Atunci când urmărim declarațiile de la finalul unui meci de fotbal, observăm cum antrenorii și jucătorii sunt predispuși să dea vina pe arbitraj, pe vreme, pe zeii norocului, sau chiar pe lipsa de sprijin a suporterilor pentru a motiva eșecurile. Spre exemplu, în mai 2010, selecționerul de atunci al naționalei de fotbal a României (Răzvan Lucescu) a ales să blameze arbitrii pentru înfrângerea suferită de echipă în fața Cehiei.

Pentru a oferi câteva exemple mai recente, mă voi referi la politicieni care fac parte din actuala putere. Unul dintre subiecți este Călin Popescu Tăriceanu. Liderul ALDE s-a făcut remarcat în ultimii ani prin declarații controversate, pe care a preferat să le evite sau să le argumenteze în mod eronat, prin utilizarea autorității și notorietății de care dispune în calitate de lider al coaliției care a câștigat alegerile, sau de Președinte al Senatului. La finele anului 2016, acesta a declarat că România este o „republică parlamentară” – argument pe care, cu siguranță, l-a folosit mai mult pentru a accentua propria poziție triumfală în alegeri, în detrimentul autorității prezidențiale. Chiar dacă afirmația este eronată și Constituția României prezintă o republică semi-prezidențială, politicianul ALDE nu a mai revenit asupra informației propagate, în ciuda criticilor din mass-media. Cu alte cuvinte, nu a existat o asumare a unei greșeli evidente (dacă pentru politicile publice este nevoie de studii extinse pentru a determina gradul de succes sau de eșec, declarațiile pot fi oricând verificate prin raportare la documente clare și relevante pentru discuție).

În aceeași notă, Călin Popescu Tăriceanu a făcut deseori referire la „forțe oculte” pentru a argumenta împotriva măsurilor și situațiilor pe care le-a identificat ca fiind incomode pentru situația în care s-a aflat. Termenul ales este general și vag, iar scopul este acela de a trezi în mintea fiecărui cetățean de bună credință suspiciuni care deja existau. Fiecare persoană, în funcție de experiențe și educație, poate înțelege ceva complet diferit atunci când aude această asociere de cuvinte: unii se pot gândi la conspirații internaționale care includ grupuri selecte de oameni bogați, alții vor face asocierea cu fostele structuri ale Securității. Indiferent de subiectul la care se raportează, mesajul este același: există indivizi mai puternici și stau în calea voinței domnului Tăriceanu și a intereselor politice pe care le promovează (deși opoziția este absolut normală într-o democrație, indiferent din partea cui vine). În orice caz, această metodă este tot un refuz de asumare și un exercițiu de aruncare a vinei – refuzând să prezinte nominal aceste „forțe oculte”, înaintează de fapt un argument lipsit de fond, al cărui efect ține mai mult de factorul psihologic.

Voi încheia această exemplificare extinsă prin prezentarea cameleonului politic Liviu Dragnea: deși există investigații, probe și argumente clare prin care liderul PSD poate fi asociat cu prevederile ordonanței 13/2017 prin care se aduc modificări legilor penale, reacțiile prezintă cel mai elocvent starea de lipsă de asumare. Prin distanțarea față de pozițiile guvernului pe care îl influențează în calitate de șef al partidului și declarații contradictorii prin care, în diferite momente, au dat dovadă de inadvertențe și o logică schimbătoare, Dragnea a reușit să demonstreze cel mai clar cum asumarea declarațiilor și a faptelor nu își are locul în politica românească.

Cele 3 exemple prezentate din sferele politicii și ale fotbalului (cele două domenii în care expertiza populară este prezentată cel mai des) fac parte dintr-o educație informală pe care milioane de oameni o primesc în fiecare zi: nu trebuie să ne recunoaștem greșelile, trebuie doar să le ascundem și să introducem diversiuni.

Dacă fac referire la educația formală, atunci voi vorbi despre anii de școală în care am fost încurajat să pretind că am învățat lecția chiar și atunci când nu mi-am făcut timp să citesc. Eram presat să copiez teme doar pentru că situația era preferabilă unei confesiuni de tip „Nu am înțeles lecția și acasă nu m-am putut descurca de unul singur” și eram învățat să pretind că știu ce scriu în cadrul unor comentarii literare pompoase și laborioase, pe care mintea mea le memora fără a le putea înțelege. Chiar dacă subiectivizez argumentul și aleg să vorbesc despre propria persoană, am convingerea că situația nu s-a schimbat foarte tare – iar multiple exemple particulare îmi confirmă faptul că situațiile de asumare sunt excepția de la normă.

Din multe puncte de vedere, lipsa asumării este o metodă de auto-apărare: nu recunoaștem propriile greșeli și arătăm cu degetul către problemele altora pentru a fi salvați de o evaluare nedorită, dar pe care o merităm. Minciunile sunt un mod de a supraviețui într-un sistem de educație în care scopurile și obiectivele nu sunt bine definite. Dar problema se agravează în timp și ajungem să devenim angajați, părinți, cetățeni și oameni iresponsabili. Din păcate, persoanele sincere și verticale, care ne explică necesitatea de a ne recunoaște și asuma greșelile, sunt mult prea puține pentru a-și lăsa amprenta.

Totuși ar trebui să ne gândim la timpul și energia pe care le-am economisi în situația în care ne-am asuma responsabilitatea faptelor și declarațiilor: pe termen scurt și mediu, am avea un nivel mai mare de înțelegere a realității aflate dincolo de aparențele oferite. Am conștientiza, în sfârșit, care sunt diferențele dintre noi și ne-am folosit resursele pentru a rezolva toate aceste mici probleme. Dacă elevii care nu își fac temele pentru acasă ar recunoaște dificultățile pe care le întâmpină și profesorii de la clasă ar înțelege și ar identifica obstacolele, atunci educația va deveni cu adevărat centrată pe nevoile elevilor și reformele din învățământ ar ține cont de un status-quo real, așa cum este perceput de către însuși categoria socială ce reprezintă subiectul și produsul educației. Pe termen lung, am crește ca societate, am dezvolta relații inter-umane mai complexe și mai puțin bazate pe elemente de suprafață și am avea parte de un nivel mai scăzut al corupției.

Da, îndrăznesc să fac această afirmație mare și curajoasă: corupția este direct proporțională cu lipsa asumării.

Indiferent dacă ne referim la o secretară care alege să își ascundă greșelile „sub preș” din teama de a-și pierde locul de muncă (situație oricum inevitabilă până la viitoarea verificare), de un om de afaceri care nu își poate justifica averea, sau de un politician care își ascunde acțiunile ilegale prin toate metodele posibile, vorbim despre acte de corupție care izvorăsc din lipsa asumării. Cu siguranță nu am fi ajuns până aici dacă prima lecție predată în școală ar fi fost aceea a recunoașterii greșelilor, cu promisiunea că ele vor fi sancționate mai puțin sever (ceea ce implică și o pedepsire corespunzătoare a lipsei de asumare).

Prin urmare, revin la întrebarea inițială: Ce aș schimba la educația din România înainte de toate? Aș introduce lecția asumării vorbelor și faptelor, astfel încât generațiile viitoare să aibă curajul și demnitatea de a intenționa fiecare cuvânt pe care îl rostesc și de a fi siguri și transparenți în fiecare faptă cu impact asupra celorlalți. I-aș ajuta pe copii să fie sinceri cu ei înșiși și, în consecință, cu cei din jur; le-aș dezvolta personalitățile în funcție de propriile aptitudini și aspirații, nu în funcție de modele pe care nu le vor atinge în prima parte a vieții (și pe care probabil că nu le vor depăși niciodată). În lipsa asumării, avem parte de o civilizație a minciunii și a haosului, în care fiecare individ inventează o realitate proprie și o proiectează asupra celorlalți, distorsionând ireversibil linia dintre esență și aparență.

Dar cum am putea să aducem o schimbare semnificativă atunci când suntem înconjurați de oameni care dovedesc succesul prin decepție, minciună și manipulare? Cum ar putea un profesor bun să le ofere elevilor o lecție despre asumare în situația în care tot ceea ce se desfășoară în afara sălii de clasă dovedește exact contrariul? Sunt întrebări asupra cărora ar trebui să reflectăm atunci când ne raportăm la cei care ne înconjoară și la noi înșine. Și dacă avem puterea de a înțelege modurile în care societatea s-ar putea îmbunătăți dacă am avea parte de educația asumării, atunci poate că sunt câteva eforturi pe care merită să le facem.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Cele 3 Virtuți ale Omului de Stat și ”Calitățile” Actualului Guvern

By | 2017, Blog | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În articolul precedent am ales să vorbesc despre ceea ce oratorul, juristul, politicianiul și scriitorul roman Marcus Tullius Cicero numește un om de stat: un individ care deține funcții politice și le exercită în spiritul principiilor fundamentale care stau la baza statului, în concordanță cu legile votate în baza înțelepciunii înaintașilor și în interesul conservării republicii. Scopul său nu este acela de a cumula avere, influență sau alte beneficii, ci vizează strict problemele statului și menținerea sistemului legislativ, precum și a drepturilor și libertăților cetățenești.

În perioada vieții lui Cicero, Roma a avut mai multe faze în care a trecut de la republică la tiranie și a devenit, în cele din urmă, un imperiu dictatorial sub Augustus Cezar. Dacă romanii ar fi ținut cont de învățăturile înaintașilor lor și ar fi știut cum să își apere drepturile și libertățile în fața liderilor politici, atunci poate că am fi putut vorbi despre un imperiu care are la bază o republică democratică. Din păcate însă, învățăturile despre trecut nu erau la fel de ușor de predat și mijloacele de comunicare erau limitate – mai mult, sursele de cunoaștere erau reduse și un segment foarte redus din populație era suficient de educat pentru a citi și a înțelege scrieri ale lui Platon și Aristotel. Era o eră în care se punea preț și se atribuia încredere oratoriei: arta de a vorbi în public, de a prezenta argumente și de a-i convinge pe ceilalți de cele spuse.

Inspirat de virtuțile precizate de Aristotel în operele sale (cea principală fiind ”Etica Nicomahică”), Cicero a raportat această abordare la omul de stat din Roma. Astfel, el a venit cu o serie de calități pe care acest lider politic ar trebui să le aibă. Prezentarea lor nu este pur întâmplătoare, întrucât situațiile sunt încă de actualitate și actualii guvernanți ai României demonstrează că nu au învățat prea multe din istoria ultimilor 2000 de ani. Dovada cea mai clară este dată de încercarea de a scăpa sute de politicieni de anchetele aflate în desfășurare și de condamnările penale pe care le suferă din cauza fărădelegilor comise, în baza unei ordonanțe de urgență – pe care au promis că o abrogă doar pentru a reveni cu un proiect asemănător, în care a fost eliminat doar pragul de 200.000 de lei. Întrucât glasul cetățenilor nu a avut nicio valoare pentru acești oameni, insistanța de a promova această modificare a codului penal depășește orice limită a bunului simț, metodele utilizate pentru promovare denotă disperare și sfidare față de tot ceea ce este decent, iar demisia de onoare prin asumarea eșecului nu face parte din planurile vreunui membru al actualului guvern, consider că este momentul oportun să reamintim despre cele 3 virtuți esențiale pe care Cicero le-a atribuit omului de stat.

Astfel, scriitorul roman a vorbit despre:

  1. Sapientia – înțelepciunea de a lua cele mai bune decizii în baza cumpătării și a judecății profunde, de a înțelege care sunt ultimele tendințe în materie de politică și de a le cântări în raport cu spiritul în care a fost fondat statul (în cazul de față, republica). Un lider politic trebuie să aibă această inteligență pentru a putea fi capabil să mențină pacea, ordinea, prosperitatea și, prin corespondență, propria credibilitate. Atunci când omul politic face eforturi personale și instituționale pentru a promova legi pe care sute de mii de oameni le resping în mod vizibil, sute de juriști le declară problematice și zeci de experți imparțiali din afara țării le dezaprobă, această înțelepciune nu este urmată în mod corect și nu se poate vorbi despre un om de stat.
  2. Prudentia – capacitatea de a gândi și de a prognoza evenimentele care urmează în viitorul apropiat și depărtat. Deciziile nu trebuie să fie luate pentru a rezolva o situație de criză actuală, ci și pentru a asigura respectarea drepturilor, respectul față de legi și longevitatea statului. Chiar și în ceea ce îl privește, omul de stat trebuie să fie prevăzător și să cântărească fiecare decizie prin a-și pune întrebarea: ”Oare ce se va întâmpla pe termen lung dacă iau această decizie?”. Cu siguranță încercarea haotică de modificare a Codului Penal, prin ignorarea tuturor recomandărilor non-partizane oferite de experți din domeniul juridic din țară și din străinătate, nu ține cont de această virtute.
  3. Auctoritas – autoritatea pe care este capabil să o genereze un individ implicat în politică, prin vorbele și acțiunile sale. În mod clar, nu am fi dispuși să urmăm conducerea unui lider care nu știe să își impună autoritatea și nu își legitimează importanța pe scena politică prin propria activitate. Căutăm oameni virtuoși, care au aceleași valori ca și noi și care sunt dispuși să le apere. Din păcate, în cazul modificării Codului Penal, vorbim despre un program de guvernare vag, care prevedea doar condiții mai bune pentru deținuți în capitolul ”respectul față de cetățean”: astfel, nu putem vorbi despre ceva ce electoratul a votat cu bună știință și a validat într-un mod cât se poate de conștient și informat. Un lider care trebuie să caute argumente în documente validate anterior pentru decizii inventate ulterior nu dispune de acest auctoritas și își va pierde din autoritate, legitimitate și credibilitate tocmai din cauza inadvertențelor discurs-acțiuni politice.
Joi, 9 februarie 2017, voi susține o prezentare despre Cicero la Casa Cărților din Slobozia. Prin aceste articole am decis să demonstrez felul în care autorul roman încă este relevant și de actualitate pentru înțelegerea evenimentelor și sper că reușesc să încurajez cititul, gândirea liberă și spiritul critic. Sunt cărți importante pentru cultura și societatea noastră pe care nu le vom studio niciodată în școli pentru că există cunoștințe periculoase pentru liniștea celor care ne conduc. Sper că situația se va schimba odată cu predarea ștafetei către generația mea.

Surse Știri:

http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/noul-proiect-privind-codurile-penale-identic-cu-oug-13-664350

http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/legea-gratierii/sorin-grindeanu-gratierea-este-in-programul-de-guvernare-la-capitolul-respectul-pentru-cetatean-658884

http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/sondaj-intern-psd-oug-13-i-a-costat-jumatate-din-procente-664587

Imagine: Revista22.

 

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Omul de Stat – Specia cea mai rară de politician

By | 2017, Blog | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Urmărind evenimentele din ultimele două săptămâni și, în același timp, pregătindu-mi prezentarea pentru ziua de joi (în data de 9 februarie, începând cu orele 17:30, voi susține o prezentare de carte la Casa Cărților din Slobozia), mi-am îndreptat preț de câteva ore atenția către opera lui Cicero.

Filosoful, politicianul și oratorul roman, un contemporan al lui Burebista, a reușit să preia învățăturile lui Platon și Aristotel, cu scopul de a identifica o dimensiune practică pentru ele. Spre deosebire de cei doi greci a căror operă a studiat-o în cursul vieții, Cicero a fost și un practician al politicii și a reușit la vârsta de 40 de ani să urce pe treapta ierarhică la cel mai înalt punct, devenind consul în anul 63 î.Hr.

Ceea ce îl distinge și îl evidențiază însă pe roman este gândirea politică încă actuală și abordările care îmbină conservatorismul cu ultimele tendințe: astfel, el realizează o diferențiere între politicieni și oameni de stat.

În opinia lui Cicero, politicienii sunt oamenii care își urmează interesele personale sau le apără pe cele ale grupului (facțiunii) din care face parte. Pot avea intenții bune, însă sunt orbiți de lipsa unor virtuți elementare pentru buna guvernare și, în același timp, nu sunt capabili să vadă consecințele pe termen lung ale acțiunilor. Politicienii își vor urma întotdeauna pasiunea pentru putere, vor continua să cumuleze averi și influență, iar în situația în care puterea lor nu este limitată, se transformă foarte ușor în despoți și tirani care își exercită autoritatea după bunul plac și în mod abuziv față de principiile statului. Pot merge atât de departe încât să neglijeze fundațiile statului în care au fost educați și în care au ajuns la putere, căutând să modifice legile fundamentale pentru a-și atinge interesele. Vă sună cunoscut?

În același timp, există oamenii de stat: cei care cunosc scopurile, viziunile și idealurile care stau la baza statului în care locuiesc și merg până la capăt pentru a le apăra. Ei sunt cei care nu se tem să fie în minoritate, au capacitatea de a vedea dincolo de faptele cu efect pe termen scurt și mediu, sunt dispuși să investească timp și energie pentru a conserva valorile fundamentale ale comunității și văd statul ca pe un mecanism primordial intereselor unor indivizi. Chiar dacă politica este făcută de oameni și pentru oameni (indiferent care dintre ei și numărul lor), omul de stat este capabil să vadă dincolo de evenimentele din prezent și să ia deciziile cele mai înțelepte pentru a conserva însuși statul. Pentru că în afara statului există dezechilibre, denaturări și excese.

Și s-a întâmplat chiar în perioada vieții lui Cicero să observe cum un tiran îl cenzurează (dictatorul Sulla l-a determinat să părăsească Roma pentru o perioadă de timp din cauză că oratorul era considerat un inamic al statului), cum intențiile cele mai bune degenerează în momentul în care puterea este obținută (Cezar a distrus republica, a înlăturat o bună parte din drepturile cetățenești și a instaurat un regim dictatorial sub noul imperiu) și cum tinerele speranțe pot să fie corupte de pasiunile puterii, tocmai din lipsa cumpătării și a unor mecanisme care să prevină abuzurile de putere (tânărul Marc Antonoiu a fost o dezamăgire și nu a reușit să scape de tendințele autoritare ale înaintașilor).

Între timp, lumea a evoluat și sistemele politice au înțeles că este necesar să existe principii fundamentale ale statului care să nu poată fi înlăturate: printre ele se numără și statul de drept și supremația legii. Într-adevăr, legile au nevoie de o actualizare și de o adaptare la timpuri: dar nu în favoarea unor indivizi care urmează doar propriul interes și nu prin metode mârșave, prin eliminarea dezbaterii publice, ignorarea organismelor specializate, încercarea de cumpărare a consimțământului și a demnității oamenilor și prin circ (aici mă refer la conferințele de presă în care cetățenii cinstiți ai țării au fost sfidați).

Indiferent dacă aveți sau nu ocazia de a participa la prezentarea mea de carte de joi pentru a discuta despre aceste probleme (printre altele), vă invit să reflectați și să vă puneți întrebarea: câte personalități publice din România sunt cu adevărat oameni de stat și au o viziune pe termen lung, bazată pe legi și principii fundamentale intangibile?

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Moarte Intelectualilor, 27 de ani mai târziu

By | 2017, Blog | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În mod evident, presa și mediile de informare au o agendă politică și urmează interesele finanțatorilor, proprietarilor și a grupurilor care le susțin activitățile. Atunci când cineva transmite o informație, îi prelucrează perspectiva și unghiul de prezentare pentru a-i deservi la un anumit scop: în aceiași măsură în care doi elevi care se încaieră în curtea școlii îi prezintă învățătoarei puncte de vedere divergente și auto-conservatoare pentru a-și salva pielea de pedepsele prevăzute în regulamentul școlar, mass-media preia poveștile politicienilor și le oferă un gen specific de subiectivitate care îndeplinește scopul de a influența judecătorul suprem dintr-o democrație: cetățeanul cu drept de vot.

Niciun stat democratic nu are și nu va avea vreodată o presă obiectivă: din același motiv, anumite țări precum Marea Britanie și Suedia finanțează posturi de televiziune și ziare de stat din banii contribuabililor și se asigură că redactorii, reporterii, jurnaliștii și realizatorii de emisiuni își îndeplinesc meseria fără presiunile și influențele părților implicate. Din același motiv vorbim despre BBC și ne referim la o sursă credibilă de știri, cu informații verificate și o relatare care nu încearcă să manipuleze, ci doar să prezinte informațiile sub forma în care au fost preluate, cu o un grad minim de prelucrare.

Din păcate, în România nu a existat înțelepciunea de a depolitiza Televiziunea Română sau agenția națională de presă (Agerpres, fostul Rompres): angajații acestor companii de stat sunt simpli funcționari supuși guvernanților, iar obiectivitatea lor este definită și limitată de către angajator. Dacă TVR-ul, postul unic de televiziune din 1990, a fost motorul care a dus în spate propaganda pro-FSN și le-a asigurat succesul în alegerile generale de la data de 20 mai 1990, astăzi situația nu s-a schimbat prea mult. Ba din contră, retragerea finanțării publice, din taxele contribuabililor, a postului este un factor important pentru o politizare mai profundă. TVR și Agerpres nu sunt echivalentul BBC pentru că nu au aceeași libertate de a prezenta opinii și puncte de vedere care îi pot contra pe guvernanți atunci când greșesc.

În consecință, mediul privat a explodat și a asigurat reprezentarea tuturor punctelor de vedere: ceea ce, în teorie, este minunat. În practică însă, în loc să existe informații complementare care să îi ajute pe cetățeni să înțeleagă punctul de mijloc în care se află adevărul, avem parte de extreme influențate mai mult de abordările manipulatoare ale lui Berlusconi și de senzaționalismul lui Dan Diaconescu decât de CNN, France24, sau Euronews.

Acest articol pornește de la scandările manifestanților pro-FSN din Piața Universității, din anul 1990 și realizează o paralelă cu situația actuală pentru a explica modul în care propaganda a evoluat și a obținut diverse ramificații de-a lungul anilor. Cum am ajuns de la dezbaterile dintre cititorii Adevărul și susținătorii România Liberă să păstrăm același nivel de polarizare și segregare prin neînțelegerile dintre tabăra Antena 3/România TV și grupul B1/Realitatea TV?

”Noi muncim, nu gândim”, ”Iliescu, te votăm, te votăm cu neamul, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu” și ”Moarte intelectualilor” sunt doar trei dintre cele mai memorabile lozinci ale cetățenilor care s-au lăsat influențați de mesajele transmise pe atunci a televiziunii naționale. Între timp, s-a dovedit că intelectualii nu aveau intenții atât de rele (spre exemplu, primele negocieri cu NATO și Uniunea Europeană s-au desfășurat sub președinția lui Emil Constantinescu) și chiar înțelegeau ceea ce înseamnă democrația: iar eu mă întorc frecvent la afirmațiile lui Ion Rațiu din 1990 privind definiția democrației.

Prima pagină a ziarului Adevărul, ediția din 27 aprilie 1990. Se poate observa foarte clar partizanatul pro-FSN. Sursă Imagine: http://societatesicultura.ro/2015/04/manifestatia-din-1990-din-piata-universitatii/.

Presa din 1990 a fost la fel de divizată ca și astăzi: pe de o parte, existau publicații precum Adevărul care îi condamnau pe ”golanii” din Piața Universității, apărau punctele de vedere ale Frontului Salvării Naționale și aveau grijă să evidențieze declarațiile politice ale lui Ion Iliescu, iar pe de altă parte exista România Liberă, pentru care scriau oameni precum Petre-Mihai Băcanu și Anton Uncu – foști deținuți politici ai regimului comunist care se opuneau mișcării și inițiativelor politice FSN.

Ulterior, au apărut alte publicații care au întărit opiniile pro-vestice: fostul candidat al Partidului Național Țărănesc, Ion Rațiu, a fondat Cotidianul în 1991, iar postul de televiziune PRO TV a fost lansat în 1995, urmând modelul american de a face jurnalism și susținând aderarea Româniai la NATO și Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, opiniile nostalgice pentru comunism și naționaliste în sensul xenofob au continuat să fie perpetuate și întărite de diverse publicații. Astăzi, ele sunt menținute și lingușite într-un mod voalat de către România TV și Antena 3.

Pe scurt,  România TV condamnă:

A. Forțele oculte (servicii secrete naționale care lucrează pentru diverse interese străine, miliardari precum George Soros, care investesc în ONG-uri din mai multe țări și finanțează chiar și campanii electorale din Statele Unite);

B. Cetățenii străini care investesc în România și cumpără spații comerciale și terenuri (chiar dacă piața liberă este o condiție fundamentală pentru a fi membru al Uniunii Europene și românii, la rândul lor, pot să cumpere în alte state cu aceeași ușurință);

C. Politicienii născuți și crescuți în România, dar care fac parte din grupuri etnice diferite (a se vedea campania de denigrare a Președintelui Klaus Iohannis prin a-l numi Werner, sau felul în care numele de pe ecean al lui Dacian Cioloș a devenit Julien).

D. Tinerii inconștienți, manipulați și care se lasă cumpărați și influențați de cele 3 puncte menționate mai sus.

Antena 3 are o agendă asemănătoare, doar că își atinge scopurile prin modalități mult mai voalate: în primul rând, ei măgulesc nostalgiile și sentimentele naționale ale telespectatorilor prin invitații pe care îi cheamă pe platou. Din când în când, ei aduc actori și oameni de cultură care s-au remarcat în perioada comunistă și îi promovează pentru a-și păstra audiența de vârsta a treia. În al doilea rând, Antena 3 crează o impresie de obiectivitate prin invitații pe care îi cheamă: uneori au în platou membri ai partidelor care nu le susțin agenda; chiar dacă îi atacă și le demontează argumentele prin puterea manipulatoare a unei majorități de opinie din platou, măcar încearcă să îi prezinte publicului o nuanță de neutralitate. În al treilea rând, postul de televiziune al deținutului Dan Voiculescu are invitați de calitate, profesioniști și academicieni cu studii de specialitate- iar faptul că opiniile lor coincid sau au un punct de intersecție devine uneori irelevant. Scopul este acela de a arăta acea parte a realității care îi favorizează și le dă dreptate. Nu în ultimul rând, Antena 3 are tendința de a întoarce armele din când în când și de a schimba taberele, demonstrând că realizatorii de emisiuni sunt profesioniști desăvârșiți chiar și în actorie: Traian Băsescu, dușmanul suprem al postului de televiziune în ultimii ani, a devenit brusc un partener de dialog și un personaj pozitiv atunci când a făcut afirmații împotriva justiției și a susținut lipsa de legitimitate a DNA-ului. În aceeași măsură, Crin Antonescu a devenit unul dintre dușmanii televiziunii la mai puțin de un an după ce a fost prmit în mod triumfal în calitate de președinte interimar, în vara lui 2012.

În încercarea de a face față și de a contra-balansa aceste atacuri, Realitatea TV și B1 apără punctele de vedere ale actualei ”drepte”, tandemul PNL-USR. Într-o democrație este importantă opoziția și prezentarea tuturor punctelor de vedere, însă ambele posturi au avut momente în care au deviat și au răspândit dezinformări pentru a-și apăra interesele. B1 a avut momente în care s-a poziționat împotriva tuturor celorlalte posturi de televiziune în perioada 2012-2014, când a fost singurul studio care l-a găzduit și l-a susținut pe președintele Traian Băsescu într-un mod necondiționat, până ce acesta și-a finalizat mandatul. Aidoma, în vara lui 2014, Realitatea TV a avut probleme de profesionalism până în momentul scindării, când și-a mutat studiourile de emisie și i-a permis fratelui mai mic România TV (RTV) să existe independent. În orice caz, gradul de obiectivitate pe care îl prezintă aceste două posturi a fost tot timpul cu o clasă mai sus decât cel expus la Antena 3 și RTV.

Situația mass-mediei din România nu s-a schimbat prea mult și cumva încă suntem blestemați să revenim la momentul 1989 pentru a realiza că evoluția s-a produs tehnologic mai mult decât profesional: diferența dintre România Liberă/Cotidianul și Adevărul nu a dispărut niciodată, doar a căpătat noi ramificații și s-a extins în alte medii.

Poate singurul post de televiziune actual care încearcă să își mențină neutralitatea și echidistanța față de grupurile de interes politic este Digi24, unde realizatorii de emisiuni au grijă să prezinte declarațiile așa cum sunt, să evite scoaterile din context, să cheme oameni din mediul academic pentru a dezbate și să invite membri ai tuturor partidelor politice și părților implicate în situații de neconcodranță. Este singurul post despre care știu sigur că a dat afară un invitat pentru că tesiona atmosfera din emisiune și ridica tonul (în iunie 2016, deputatul PSD Eugen Nicolicea a fost invitat de către moderatorul Moise Guran să părăsească platoul emisiunii) și le apreciez deontologia profesională și tendința de a prezenta faptele așa cum sunt.

Cu toate acestea, îmi vine în minte proverbul copilăresc pe care îl învățam în clasele mici: ”Cu o floare nu se face primăvară”. Jurnaliștilor din România încă le este permis să lanseze acuzații și teorii ale conspirației care nu sunt susținute de dovezi, care sunt menite să destabilizeze situația și să creeze panică la fel ca în filmul american Network (unde membrii unui grup terorist negociază cu jurnaliștii termeni contractuali pentru a fi prezentați în fiecare seară ca o amenințare națională. Este un film din 1976 în care etica jurnalistică este înlocuită de goana după audiență și încercările disperate de a-i ține pe oameni lipiți de ecranele televizoarelor, cu promisiunea că urmează dezvăluiri și adevăruri incendiarepe care îl recomand tuturor celor care vor să înțeleagă. Vă sună cunoscut?).

Astfel, prin influența acestor televiziuni, prin faptul că m-am afișat într-un loc public pentru a protesta cu o pancartă pe care scria simplu ”România, stat de drept”, am primit un număr covârșitor de insulte și amenințări din partea trecătorilor. Libertatea de expresie și dreptul de a avea o opinie diferită nu sunt încă apreciate, iar tendința este aceea de a condamna. Și cumva toți acești oameni îndeplinesc agenda politică a televiziunilor care îi manipulează: ”Moarte intelectualilor” și ”noi muncim, nu gândim” s-au transformat în ”La muncă, soroșiștilor”, jignirea de ”golan” a luat forma sintagmei ironice ”tânăr liber și frumos”, iar peiorativul ”soroșist aurolac”, iar ura față de susținătorii lui Rațiu s-a perpetuat în ură față de susținătorii lui Iohannis și ai DNA-ului. Știu toate astea pentru că am fost supus tratamentului de golan din anii 1990.

Problema mea cu aceste experiențe nu este neapărat faptul că se exprimă opinii diferite de cea pe care o am eu. Din contră, mă bucur că există o libertate absolută de expresie. Dar ceea ce este cu adevărat trist este că nu există dialog: oamenii care scandează lozinci nu vor să audă ceva diferit, nu vor să dezbată prin argumente și preferă confortul oferit de un mediu cu opinii identice. Eu îmi pun în fiecare zi problema ”Sunt oare manipulat și greșesc în acțiunile mele?” și evaluez situația în care mă aflu: știu că prin simpla mea prezență fizică într-un spațiu public, transmit un mesaj și vreau să fiu sigur că mesajul meu este în concordanță cu valorile pe care le am.

Și da, sunt 100% sigur că oamenii care au comis infracțiuni merită să își ispășească pedepsele, nu sunt de acord cu ordonanțe de urgență emise la miez de noapte și ordini de zi schimbate fără a anunța. Mi se pare o bătaie de joc să organizezi conderințe de presă în care să sfidezi întrebările jurnaliștilor prin refuzul de a răspunde și nu cred că un oficial guvernamental plătit din bani publici își poate justifica secretomania repetând ”Altă întrebare?” de 24 de ori. Mai mult, creșterea salariilor bugetarilor, a pensiilor și a burselor studențești chiar înainte de a încerca să promulgi ordonanțele mi se pare un gest mârșav, meschin și lipsit de coloană vertebrală: încercarea de a cumpăra tăcerea și consimțământul oamenilor nu ar trebui să fie un mijloc tolerat într-un stat democratic, iar oamenii ar trebui să aibă ceva mai multă demnitate. Iertarea nu poate fi cumpărată și faptele bune nu le anulează pe cele rele: există un bilanț pentru amândouă și legi funcționale care să le sancționeze ca atare. Este la fel de stupid ca argumentul ”Gigi Becali nu merita să meargă la închisoare pentru că a ajutat câteva biserici și familii sărace”: într-un stat de drept aplicarea legii nu este negociabilă și nu are un caracter selectiv în funcție de binele făcut comunității. Fiecare încălcare a legii trebuie să fie sancționată la fel pentru toți cetățenii, în limitele și condițiile impuse de lege.

Prin urmare, după ce mi-am expus motivele și argumentația, mă simt nevoit să adresez întrebarea: când a fost ultima dată când v-ați pus credințele la îndoială și v-ați gândit că ați putea greși?

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

De ce Bucureștiul nu este reprezentativ pentru restul țării (și ar trebui să protestăm în toate orașele)

By | 2017, Blog, Ialomița, Slobozia | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În perioada în care am locuit în Paris, una dintre colegele mele îmi reamintea permanent că Franța nu este reprezentată de Paris (și invers, Parisul nu reprezintă Franța) și, în afară de câteva orașe ceva mai mari, există zone rurale și sub-urbane mult mai numeroase care nu se bucură de toată splendoarea și opulența rezultată din grandomania unor monarhi și nobili. În plus, spunea ea, francezii din afara capitalei sunt mult mai amabili și mai puțin snobi în ceea ce privește alegerile din viața de zi cu zi – pur și simplu nu au pretenția că locuiesc în capitala culturală a Europei (și probabil a lumii), așa că sunt cu picioarele pe pământ.

Ceea ce mi-a spus Heloise nu m-a pus prea tare pe gânduri până în momentul în care am revenit în țară și am devenit mai atent la atitudinile și obiceiurile oamenilor din diferite localități. Și întrucât sunt suficient de norocos să studiez în București, să fiu originar dintr-un oraș mic unde îmi vizitez părinții, dar am și bunici la țară, atunci am putut face mai multe observații. Ceea ce am observat în ”Micul Paris” este că, într-adevăr, s-a dezvoltat un snobism al intelectualității care și-a finalizat studiile și se ocupă de editarea unor reviste, de participarea la conferințe academice și de diverse alte activități literare. Bucureștiul nutrește și primește cu brațele deschise patru mari categorii de tineri:

A. Corporatiștii care lucrează de dimineața până seara pentrua câștiga salarii frumușele, în cadrul unor companii care de foarte multe ori nu au sedii în afara Bucureștiului. Mereu grăbiți, dornici să înlocuiască unele cuvinte din limba română cu neologisme din engleză (lunch în loc de masă de prânz, break în loc de pauză, etc.), într-o majoritate destul de mare neo-liberali și susținători ai pieței libere cu intervenție minimă din partea statului (și implicit impozitare minimă asupra veniturilor).

B. Tinerii intelectuali care își fac doctorate, devin activi în ONG-uri, preferă să lucreze pentru mici afaceri și în majoritatea cazurilor își urmează visurile lor de împlinire prin cunoaștere. În general, refuză din principiu să lucreze pentru corporații din motive diverse, dar susțin tot ceea ce înseamnă. Deși, spre deosebire de amicii lor corporatiști, prezintă tendința de a avea viziuni politice mai de stânga, sunt susținători ai partidelor de dreapta din România (care, în mod bizar, au mai multe în comun cu stânga europeană).

C. Micii întreprinzători care mai mult ca sigur fac parte din cel puțin una din categoriile de mai sus: au lucrat pentru corporații (și probabil că își numesc afacerea un start-up) și/sau dețin studii universitare într-un domeniu în care încearcă să reușească. Pot fi absolvenți de ASE care încearcă să aducă noi produse pe piața românească, sau chiar ingineri care dezvoltă programe pentru calculator. Prezintă elemente hibride dintre cele două categorii și cel mai probabil disprețuiesc politica statului de a acorda facilități fiscale marilor companii străine care decid să investească și să creeze locuri de muncă, dar în același timp distrug micile afaceri.

D. Bugetarii care își îndeplinesc funcțiile administrative, sociale și de bunăstare în locul în care există cea mai mare cerere pentru personal și unde posibilitățile de promovare ajung foarte sus. Fiind vorba de capitala țării, există o cerere semnificativă de forță de muncă ”la stat”, salariile sunt ceva mai mari decât în restul țării, iar pentru fiecare post există un corespondent la o altă instituție, ceea ce este sănătos pentru sistem (excepție fac doar slujbele ministeriale și cele din aparatul de stat unde există monopol).

Acestea fiind spuse, trebuie menționat faptul că prezentele categorii sunt generalizate și stereotipizate pentru a exprima ideea că Bucureștiul este o putere economică în care edilii ar putea la fel de bine să fie rațe care aprobă deciziile cu un măcănit și le dezaprobă cu două. Mediul privat este bine înrădăcinat, independent de factorul politic și produce suficient de mult capital pentru a fi influent și pentru ca politicile ficale să fie realizate în favoarea menținerii locurilor de muncă și a concurenței pe piață. Chiar dacă guvernul intervine și debalansează raportul dintre micile afaceri și corporații prin modificarea pragului de salariu minim (care bucură bugetarii, dar devine o povară pentru angajatorii din mediul privat pentru impozitele crescute) sau prin modificarea taxelor, piața mediază problema de la sine și concurența găsește o modalitate de a-i încorpra pe cei care ies din joc sau deabia mai supraviețuiesc în afaceri. Dar situația aceasta este de multe ori absentă din peisajul localităților mai mici, unde afacerile trebuie să fie aservite sau se supun tacit baronilor locali

Argumentul de mai sus este esențial pentru prezentarea ideii principale: Bucureștiul nu este reprezentativ pentru România (și aici s-ar putea adăuga orașe precum Cluj, Timișoara, Constanța, Sibiu și multe alte orașe suficient de dezvoltate pentru a le permite oamenilor să aibă demnitatea și curajul de a-și manifesta nemulțumirile).

Putem să discutăm oricât despre cei peste 200.000 de oameni care protestează în București, însă grupul respectiv de oameni, pe lângă faptul că este alcătuit într-o mare măsură din oameni din provincie (studenți, navetiști și flotanți), nu este reprezentativ pentru ceea ce se întâmplă în restul țării.

Dacă luăm exemplul Sloboziei, un oraș în care locuiesc 50.000 de locuitori, din care tinerii pleacă imediat după absolvirea liceului și unde mediul privat este slab din punct de vedere al demnității și independenței fță de factorul politic (și privații au înțeles atât de bine situația încât își cumpără liniștea și chiar favoruri la unicul partid care câștigă alegeri), este normal ca numărul cetățenilor care sunt informați corect și au curajul de a-și manifesta nemulțumirile pentru apărarea propriilor drepturi să fie redus. Mai ales în situația în care puține afaceri reușesc să supraviețuiască pe piață și Partidul lipsit de opoziție semnificativă și-a întins tentaculele în toate direcțiile, indiferent dacă este vorba de instituții publice sau întreprinderi private.

Cât timp angajații (atât bugetarii cât și privații) se tem că și-ar putea pierde locurile de muncă, reputația și chiar demnitatea în momentul în care își exprimă în mod public dezaprobarea, opoziția va fi redusă. Dacă mediul privat nu se dezvoltă independent față de factorul politic, atunci companiile din afara orașului care au o filosofie instituțională integră și non-partizană sunt total descurajate să vină să investească, în ciuda infrastructurii favorabile. Iar lipsa locurilor de muncă duce la creșterea numărului de ajutoare sociale acordare de către primărie, ceea ce favorizează partidul unic și le asigură succesul pe termen foarte lung.

Situația este sumbră pentru mii de bugetari și angajați ai unor companii aservite politic, dar există speranță în rândul tinerilor și studenților care își exprimă nemulțumirile în București: ce-ar fi dacă s-ar mobiliza pentru a-și muta activitatea în orașul natal?

De ce ar trebui să se atragă atenția autorităților din toate localitățile din țară? Este foarte simplu: guvernul a primit legitimitatea de a fi instaurat prin votul de încredere al Parlamentului. La rândul său, Parlamentul este rezultatul votului popular din toată țara. Oricât s-ar protesta în București și în celelalte orașe mari, va exista mereu argumentul că se țipă în fața unui perete care crează ecou și reconfirmă convingerile și opțiunile unei majorități intelectuale din mediul urban – pentru că, pentru fiecare bucureștean care iese în stradă, există alți 10 oameni din țară care urmăresc evenimentele la televizor, nu înțeleg ceea ce se întâmplă, se simt alienați și distanți față de evenimente și tind să empatizeze cu cei care le promit o oarecare bunăstare materială (în detrimentul unor principii de tip stat de drept, justiție independentă, libertate de expresie, care au evoluat odată cu atingerea unui anumit statut economic).

Și trebuie să ținem minte faptul că partidele politice sunt organizații naționale și liderii locali nu sunt mereu de acord cu șefii lor din București: dacă reușim să trezim conștiința unor reprezentanți locali, poate că vom crea un mediu pentru discuții și dezbateri în interiorul organizațiilor politice. Liderii ”de la centru” se bucură de legitimitatea încrederii celor din teritoriu, dar în același timp și cei din teritoriu au responsabilitatea morală de a asculta voința locuitorilor: și dacă reușim să trezim sentimentele și ideile care poate că există deja în rândul edililor din urbea natală, facem mai mult bine sistemului decât ne-am putea închipui. Mai mult, dacă cei 100.000 de oameni din București ar fi reduși la 50.000, urmând ca restul să se întoarcă în localitățile natale pentru a-și exprima nemulțumirile, impactul ar fi mult mai mare. 1000 de oameni în fiecare reședință de județ ar însemna enorm pentru a demonstra că nemulțumirea există la nivel național și nu este doar invenția unor grupuri de interes din capitală: diferența este însă la nivel de educație.

Și aici intervine de fapt cea mai mare greșeală de înțelegere pe care o fac bucureștenii (și locuitorii educați ai orașelor mari): se izolează în propria bulă și refuză să interacționeze cu oameni care sunt sub nivelul lor intelectual, academic, economic, etc. Asemenea parizienilor, poartă discuții elevate în cafenele și folosesc neologisme pe care mulți dintre cetățenii țării nu le-ar înțelege.

Ba mai mult, universitățile produc din ce în ce mai mulți indivizi a căror calitate prin excelență este aceea de a vorbi frumos, în termeni de specialitate și cât mai elevat – iar această diferență de înțelegere crează o separare socială care își lasă amprenta și în opțiunile politice. Comunicarea și scopul oricărui mesaj transmis este acela de a fi receptat și înțeles corespunzător. Prin faptul că am beneficiat de studii finanțate sau cel puțin subvenționate din bugetul de stat, avem o oarecare responsabilitate față de ceilalți membri ai societății și trebuie să predăm o parte din ideile și valorile însușite și către oameni care nu au avut timpul sau resursele pentru a avea parte de o experiență asemănătoare. În același timp, nu există noțiune suficient de complicată pentru a nu putea fi explicată în propoziții simple, pe înțelesul tuturor.

Iată câteva exemple: Sistemul politic semi-prezidențial? Puterea executivă este împărțită între Președintele ales prin votul poporului și cabinetul primului ministru votat de către Parlament (cu mențiunea că Președintele este cel care numește Primul Ministru). Separarea puterilor în stat? Principiul care stă la baza statelor moderne, care delimitează rolul principalelor puteri din stat (legislativ, executiv, judecătoresc), crează o balanță de puteri între instituții pentru a asigura supraviețuirea sistemului democratic, păstrarea drepturilor și supremația legii asupra voinței unor indivizi și grupuri de interese. Ordonanțele de urgență pentru amnistie și grațiere? O încercare de salvare a unor cetățeni (între care se regăsesc într-o majoritate covârșitoare politicieni și oameni de afaceri) care au comis o serie de infracțiuni pe care actualul guvern le consideră ”minore” și prea puțin periculoase pentru societate. Problema nu este dată doar de legi în sine, ci și de modalitatea promulgare: în loc să existe dezbatere publică între juriști și oameni specializați în drept penal, se folosesc televiziunile pentru propagarea unor idei diversioniste, în timp ce guvernul își duce la îndeplinire proiectul prin intermediul unor manevre iresponsabile și disperate (ședințe ținute aproape de miezul nopții, ordini de zi ale ședințelor schimbate peste noapte, refuzul de a discuta despre probleme în timpul conferințelor de presă și lipsa de asumare a responsabilității). Protestele nu sunt doar împotriva celor grațiați, ci și pentru respectarea procedurilor de promulgare a legii: amândouă dimensiunile sunt esențiale într-un stat de drept și într-o democrație din timpurile noastre.

A fost atât de greu? Majoritatea termenilor și situațiilor, orice grad de dificultate ar avea, pot fi explicate prin câteva propoziții simple și pe înțelesul oricui. Dacă vorbim despre tehnicalități pe textele de lege (discuții importante doar în anumite contexte), atunci pierdem esența și lăsăm informarea cetățeanului mai puțin instruit la mâna televiziunilor și a site-urilor de știri care sunt mai mult decât conștiente de nivelul de educație al audienței. Ba mai mult, există numeroși bloggeri și activiști de partid pe rețelele de socializare, iar rolul lor este de a întoarce jumătăți de adevăr în favoarea părții pe care o reprezintă și care cel mai probabil îi plătește.

Tinerii care se educă în marile orașe ar trebui să încerce să le insufle celor din localitățile natale o parte din învățăturile de bază despre civism, implicare și funcționarea aparatului de stat (dar și a sistemului mass-media aflat într-un derapaj continuu de la raportarea obiectivă a faptelor). Vorbim despre o țară a cărei istorii este marcată de autoritarism și totalitarism, teama de a fi persecutat este înrădăcinată în conștiința oricărui cetățean mai bătrân de 55 de ani și manifestarea nemulțumirii poate părea ceva exotic, distant de cultura locală și de neconceput.

Este responsabilitatea noastră, a tinerilor, să reducem discrepanțele dintre marile orașe și localitățile mai mici. Scopul este foarte nobil și vizează dezvoltarea economică și socială a României ca un întreg. Poate că în viitor nu vom mai vorbi despre regiuni sărace și regiuni bogate, ci despre centre specializate în industria IT și zone în care industria alimentară este cel puțin la fel de înfloritoare și prosperă. Nu vom mai vorbi despre județe roșii și județe galbene, ci despre județe care caută reducerea taxelor pentru dezvoltarea anumitor sectoare și zone care își urmăresc interesul de creștere a investițiilor în educație și sănătate. Pe scurt, ne vom bucura toți de libertatea de expresie și de opinie, vom fi mai bine informați și votul va fi rezultatul unei consultări de propuneri reale și fezabile, care pot fi susținute pe termen lung.

Trăim într-o eră în care avem acces la informații și resurse, ne putem face auziți de la distanță și eforturile noastre chiar pot avea un impact tangibil. Evenimentele din București sau Cluj nu influențează atât de tare nici localitățile de la periferie sau aflate în zone mai puțin prospere: capitalul uman, valorile și învățăturile trebuie să circule și să pună bazele unei generații mai educate, mai deschise către ideea cde gândire critică și mai înțelegătoare față de realități. Din același motiv putem începe prin a protesta în orașele natale, urmând să cunoaștem persoane de legătură cu care să discutăm, să scriem articole și opinii despre evenimente și să ne aflăm continuu în sferele democrației pe care alții s-au chinuit să o creeze. Noi putem pune capăt dezinformărilor din presă, noi putem să introducem în dezbatere publică probleme noi și care par extraterestre pentru oamenii din provincie și tot noi putem reprezenta un ghimpe în coasta autorităților locale, pentru a le crește gradul de transparență și responsabilitate față de cetățeni.

Evident, este nevoie de mulți ani pentru ca alte orașe din țară să ajungă la nivelul cultural pe care Bucureștiul îl are acum și, în mod clar, este imposibil să concurezi cu localitatea unde țara și-a stabilit capitala. Dar calea spre progres este deschisă de noi și societatea nu este rezultatul votului de la fiecare 4 ani, ci suma atitudinilor și deciziilor pe care le ia fiecare individ membru al acestei societăți în viața de zi cu zi. De fiecare dată când întoarcem capul în partea cealaltî atunci când observăm hoțul de buzunare de la colțul blocului, societatea are de pierdut.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

De ce și pentru ce aleg să protestez în Slobozia

By | 2017, Blog, Ialomița, Inițiative | 4 Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Îmi pare rău că am ratat evenimentele din București, dar pentru mine este în continuare interesant să ies la protest într-un oraș cu 50.000 de locuitori, dintre care doar 30 au curajul de a ieși în stradă. Nu am înțeles de ce până ieri când am intrat într-un magazin de textile pentru a cumpăra șireturi de pantof. Am observat că doamna urmărește Digi 24 pe un laptop amplasat undeva în colț. În cele 15 minute de conversație care au urmat, am aflat că:

A. Stau de vorbă cu o fostă profesoară de engleză, certificată în 5 limbi, care a pregătit olimpici naționali și a decis să iasă dintr-un sistem care oferă gradații de merit celor care își lingușesc superiorii și nu dau 2 bani pe cei care fac performanță. A decis să lucreze la o pasiune de-a ei (îi place să croșeteze) și să îi lase pe profesorii care nu vor pregăti vreodată olimpici să își primească în continuare recompensele pentru profesionalism și bună purtare.

B. Deși este o activistă convinsă pentru drepturile copiilor și protecția animalelor, cred în justiție și în principiile statlui de drept și simpatizează cu protestatarii, se teme de autoritățile locale roșii. Știe că, în calitate de proprietar de afacere și unic angajat, va fi persecutată, stigmatizată și va avea parte de toate controalele posibile (în special ANAF și ISU) în momentul în care își exprimă opiniile reacționare.

C. Este complet resemnată în fața dictaturii tacite. PSD pur și simplu este prea puternic în județul Ialomița și a acaparat toate instituțiile publice. Are familie, copii de crescut și o afacere pe care se chinuie să o mențină la suprafață.

Dacă în București mediul privat este puternic, își poate impune punctul de vedere ceva mai bine și există o cultură comunitară de luptă împotriva abuzurilor autorităților, în provincie situația arată complet diferit și ”baronii locali” nu își exercită puterea doar prin averile suspect de fabuloase.

Doamna chiar m-a pus pe gânduri și m-a făcut să realizez că peste 10 ani aș putea ajunge la fel: deziluzionat de bătaia de joc din sistemul public, resemnat în fața autorității unor oameni prea bogați și prea influenți pentru a mai putea fi combătuți, nevoit să întorc capul și să accept abuzurile din jurul meu pentru a putea să îmi susțin familia și plin de speranță în privința unei generații care se lasă vândută atunci când vede teancul cu bani din partea celor care cred că pot cumpăra orice, inclusiv demnitatea umană.

Dacă până acum protestam împotriva unor ordonanțe și a unei clase politice schimbătoare, acum am găsit un scop mai măreț: însuși dreptul de a te manifesta și de a protesta. Nu am realizat până acum că libertatea de exprimare este un lux pentru un număr semnificativ de oameni și simplul fapt că ești văzut în situații insultătoare pentru marii baroni poate reprezenta o amenințare pentru propria persoană și cei dragi (chiar dacă nu ne referim la vătămare corporală, există modalități economice și sociale de marginalizare și umilire). Sunt unele drepturi pe care nu le apreciezi așa cum ar trebui până în momentul când dispar.

Deci da, voi sta din nou în frig, voi ține pancarte și voi suporta jignirile trecătorilor de vârsta a treia. Mă voi opune ordonanțelor și deciziilor guvernului, dar voi aprecia mai tare acest drept care se pare că reprezintă de fapt un lux. Dacă eu nu o fac, s-ar putea ca pentru generația copiilor mei să fie deja prea târziu. Situația la nivel mondial este deja sumbră, dar atât timp cât există mici situații și evenimente pe care prezența mea le poate influența, voi face tot posibilul.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Prima Mea Contribuție Științifică Publicată

By | Articole și Publicații | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În aprilie 2016, perioada în care încă băteam la ușile vecinilor pentru a-i ruga să îmi ofere o semnătură pentru a mă ajuta să candidez la primărie, coincidența a făcut ca decanul de la facultatea pe care am absolvit-o sî transmită un e-mail care conținea un apel la contribuții. Sute de astfel de mesaje sunt transmise în fiecare an prin mediile universitare și tendința mea generală este să le ignor pe cele care fac parte dintr-un domeniu în care nu sunt specializat. De data aceasta însă, a fost vorba despre o cercetare privind procesul de e-guvernanță, care implică utilizarea de mijloace digitale pentru consultarea populației și a tuturor entităților interesate să își prezinte punctul de vedere în actul de guvernare.

Întrucât lucrarea mea de licență a fost o cercetare despre încercările anterioare de a creat un mediu pentru alegeri online în România, iar disertația (la care încă lucram prin aprilie) este o analiză a regimurilor de guvernare a internetului, nu am stat pe gânduri și i-am contactat pe reprezentanții Rutgers din New Jersey. Pe scurt, am primit sarcina de a face evaluarea paginii de internet a Primăriei Municipiului București, în baza unor criterii predefinite care includ posibilitatea de a-i contacta direct pe aleși, accesul cetățenilor la dezbateri online pentru diverse proiecte publice, informările cu privire la deciziile luate, dar și timpul de răspuns la trimiterea unui e-mail către autorități.

Am muncit două după-amiezi la acest proiect, am completat tabelele care mi-au fost trimise și le-am înaintat către coordonatorul de proiect. Am primit un mesaj de confirmare a primirii, după care nu am mai aflat nimic despre stadiul proiectului. Am primit, în schimb, un certificat digital de participare și un cupon de cumpărături pe site-ul Amazon, în valoare de $25 (pot spune că sunt primii mei bani câștigați din cercetare, deși nu îi pot cheltui decât în magazinele din SUA și produsele care pot fi livrate în România sunt foarte puține).

 

După luni întrgi care mi-au permis să uit complet de mica mea contribuție la știință, am primit astăzi un e-mail prin care mi s-a transmis că volumul final a fost publicat și numele meu este menționat în rândul cercetătorilor. Prin anul 3 de licență, un profesor (care ulterior a devenit consilier prezidențial) a avut parte de surpriza de a i se livra o carte la care a contribuit cu un capitol chiar în timp ce ne preda cursul (atunci s-a întâmplat să ajungă curierul). Atunci ne-a urat tuturor să avem o viață profesională atât de împlinită încât să avem și noi parte de astfel de surprize plăcute, prin care aflăm că munca noastră a fost imortalizată între paginile unei cărți și există cineva într-un alt colț al lumii care ar putea să o citească. Ei bine, micul meu succes se materializează doar în termeni digitali: am primit doar un fișier PDF care conține raportul de cercetare. Lucrarea are ISBN și a fost publicată și în statul New Jersey, SUA – dar probabil că nu voi pune mâna pe o copie prea curând.

Totuși, la fel cum respectivul profesor ne-a urat tuturor o viață profesională plină de împliniri și publicații, mă simt nevoit să răspândesc urarea către oricine are răbdarea și interesul de a citi aceste rânduri. Cu siguranță desfășurați activități interesante care merită să fie scrise, sau aveți experiențe de viață excepționale. Dacă nu aveți așa ceva, poate că dispuneți măcar de o imaginație bogată și/sau de simțuri foarte bine dezvoltate, care vă stimulează abilitatea de a scrie. Și astfel, sper că veți contribui la această uriașă sferă a cunoașterii pe care civilizația noastră o dezvoltă de câteva milenii.

Știu că încă nu am publicat prima carte și probabil că nu am contribuit într-un mod prea semnificativ la științele sociale pe care le-am studiat, dar pentru mine înseamnă foarte mult să îmi identific numele într-un volum colectiv și am considerat momentul suficient de important pentru a fi marcat aici. În cazul în care sunteți suficient de curioși, lucrarea se numește ”Digital Governance in Municipalities Worldwide (2015-2016)”, este publicată de E-Governance Institute de la Universitatea din Rutgers, Newark, statul New Jersey și a fost tipărită cu ISBN-urile 13: 978-1537555966 și 10: 1537555960.

O puteți citi și descărca de la adresa: http://spaa.newark.rutgers.edu/sites/default/files/files/EGov/Publications/Digital%20Governance%20in%20Municipalities%20Worldwide%20(2015-16).pdf

 

Distribuie acest articol dacă îți pasă!