Moarte Intelectualilor, 27 de ani mai târziu

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În mod evident, presa și mediile de informare au o agendă politică și urmează interesele finanțatorilor, proprietarilor și a grupurilor care le susțin activitățile. Atunci când cineva transmite o informație, îi prelucrează perspectiva și unghiul de prezentare pentru a-i deservi la un anumit scop: în aceiași măsură în care doi elevi care se încaieră în curtea școlii îi prezintă învățătoarei puncte de vedere divergente și auto-conservatoare pentru a-și salva pielea de pedepsele prevăzute în regulamentul școlar, mass-media preia poveștile politicienilor și le oferă un gen specific de subiectivitate care îndeplinește scopul de a influența judecătorul suprem dintr-o democrație: cetățeanul cu drept de vot.

Niciun stat democratic nu are și nu va avea vreodată o presă obiectivă: din același motiv, anumite țări precum Marea Britanie și Suedia finanțează posturi de televiziune și ziare de stat din banii contribuabililor și se asigură că redactorii, reporterii, jurnaliștii și realizatorii de emisiuni își îndeplinesc meseria fără presiunile și influențele părților implicate. Din același motiv vorbim despre BBC și ne referim la o sursă credibilă de știri, cu informații verificate și o relatare care nu încearcă să manipuleze, ci doar să prezinte informațiile sub forma în care au fost preluate, cu o un grad minim de prelucrare.

Din păcate, în România nu a existat înțelepciunea de a depolitiza Televiziunea Română sau agenția națională de presă (Agerpres, fostul Rompres): angajații acestor companii de stat sunt simpli funcționari supuși guvernanților, iar obiectivitatea lor este definită și limitată de către angajator. Dacă TVR-ul, postul unic de televiziune din 1990, a fost motorul care a dus în spate propaganda pro-FSN și le-a asigurat succesul în alegerile generale de la data de 20 mai 1990, astăzi situația nu s-a schimbat prea mult. Ba din contră, retragerea finanțării publice, din taxele contribuabililor, a postului este un factor important pentru o politizare mai profundă. TVR și Agerpres nu sunt echivalentul BBC pentru că nu au aceeași libertate de a prezenta opinii și puncte de vedere care îi pot contra pe guvernanți atunci când greșesc.

În consecință, mediul privat a explodat și a asigurat reprezentarea tuturor punctelor de vedere: ceea ce, în teorie, este minunat. În practică însă, în loc să existe informații complementare care să îi ajute pe cetățeni să înțeleagă punctul de mijloc în care se află adevărul, avem parte de extreme influențate mai mult de abordările manipulatoare ale lui Berlusconi și de senzaționalismul lui Dan Diaconescu decât de CNN, France24, sau Euronews.

Acest articol pornește de la scandările manifestanților pro-FSN din Piața Universității, din anul 1990 și realizează o paralelă cu situația actuală pentru a explica modul în care propaganda a evoluat și a obținut diverse ramificații de-a lungul anilor. Cum am ajuns de la dezbaterile dintre cititorii Adevărul și susținătorii România Liberă să păstrăm același nivel de polarizare și segregare prin neînțelegerile dintre tabăra Antena 3/România TV și grupul B1/Realitatea TV?

”Noi muncim, nu gândim”, ”Iliescu, te votăm, te votăm cu neamul, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu” și ”Moarte intelectualilor” sunt doar trei dintre cele mai memorabile lozinci ale cetățenilor care s-au lăsat influențați de mesajele transmise pe atunci a televiziunii naționale. Între timp, s-a dovedit că intelectualii nu aveau intenții atât de rele (spre exemplu, primele negocieri cu NATO și Uniunea Europeană s-au desfășurat sub președinția lui Emil Constantinescu) și chiar înțelegeau ceea ce înseamnă democrația: iar eu mă întorc frecvent la afirmațiile lui Ion Rațiu din 1990 privind definiția democrației.

Prima pagină a ziarului Adevărul, ediția din 27 aprilie 1990. Se poate observa foarte clar partizanatul pro-FSN. Sursă Imagine: http://societatesicultura.ro/2015/04/manifestatia-din-1990-din-piata-universitatii/.

Presa din 1990 a fost la fel de divizată ca și astăzi: pe de o parte, existau publicații precum Adevărul care îi condamnau pe ”golanii” din Piața Universității, apărau punctele de vedere ale Frontului Salvării Naționale și aveau grijă să evidențieze declarațiile politice ale lui Ion Iliescu, iar pe de altă parte exista România Liberă, pentru care scriau oameni precum Petre-Mihai Băcanu și Anton Uncu – foști deținuți politici ai regimului comunist care se opuneau mișcării și inițiativelor politice FSN.

Ulterior, au apărut alte publicații care au întărit opiniile pro-vestice: fostul candidat al Partidului Național Țărănesc, Ion Rațiu, a fondat Cotidianul în 1991, iar postul de televiziune PRO TV a fost lansat în 1995, urmând modelul american de a face jurnalism și susținând aderarea Româniai la NATO și Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, opiniile nostalgice pentru comunism și naționaliste în sensul xenofob au continuat să fie perpetuate și întărite de diverse publicații. Astăzi, ele sunt menținute și lingușite într-un mod voalat de către România TV și Antena 3.

Pe scurt,  România TV condamnă:

A. Forțele oculte (servicii secrete naționale care lucrează pentru diverse interese străine, miliardari precum George Soros, care investesc în ONG-uri din mai multe țări și finanțează chiar și campanii electorale din Statele Unite);

B. Cetățenii străini care investesc în România și cumpără spații comerciale și terenuri (chiar dacă piața liberă este o condiție fundamentală pentru a fi membru al Uniunii Europene și românii, la rândul lor, pot să cumpere în alte state cu aceeași ușurință);

C. Politicienii născuți și crescuți în România, dar care fac parte din grupuri etnice diferite (a se vedea campania de denigrare a Președintelui Klaus Iohannis prin a-l numi Werner, sau felul în care numele de pe ecean al lui Dacian Cioloș a devenit Julien).

D. Tinerii inconștienți, manipulați și care se lasă cumpărați și influențați de cele 3 puncte menționate mai sus.

Antena 3 are o agendă asemănătoare, doar că își atinge scopurile prin modalități mult mai voalate: în primul rând, ei măgulesc nostalgiile și sentimentele naționale ale telespectatorilor prin invitații pe care îi cheamă pe platou. Din când în când, ei aduc actori și oameni de cultură care s-au remarcat în perioada comunistă și îi promovează pentru a-și păstra audiența de vârsta a treia. În al doilea rând, Antena 3 crează o impresie de obiectivitate prin invitații pe care îi cheamă: uneori au în platou membri ai partidelor care nu le susțin agenda; chiar dacă îi atacă și le demontează argumentele prin puterea manipulatoare a unei majorități de opinie din platou, măcar încearcă să îi prezinte publicului o nuanță de neutralitate. În al treilea rând, postul de televiziune al deținutului Dan Voiculescu are invitați de calitate, profesioniști și academicieni cu studii de specialitate- iar faptul că opiniile lor coincid sau au un punct de intersecție devine uneori irelevant. Scopul este acela de a arăta acea parte a realității care îi favorizează și le dă dreptate. Nu în ultimul rând, Antena 3 are tendința de a întoarce armele din când în când și de a schimba taberele, demonstrând că realizatorii de emisiuni sunt profesioniști desăvârșiți chiar și în actorie: Traian Băsescu, dușmanul suprem al postului de televiziune în ultimii ani, a devenit brusc un partener de dialog și un personaj pozitiv atunci când a făcut afirmații împotriva justiției și a susținut lipsa de legitimitate a DNA-ului. În aceeași măsură, Crin Antonescu a devenit unul dintre dușmanii televiziunii la mai puțin de un an după ce a fost prmit în mod triumfal în calitate de președinte interimar, în vara lui 2012.

În încercarea de a face față și de a contra-balansa aceste atacuri, Realitatea TV și B1 apără punctele de vedere ale actualei ”drepte”, tandemul PNL-USR. Într-o democrație este importantă opoziția și prezentarea tuturor punctelor de vedere, însă ambele posturi au avut momente în care au deviat și au răspândit dezinformări pentru a-și apăra interesele. B1 a avut momente în care s-a poziționat împotriva tuturor celorlalte posturi de televiziune în perioada 2012-2014, când a fost singurul studio care l-a găzduit și l-a susținut pe președintele Traian Băsescu într-un mod necondiționat, până ce acesta și-a finalizat mandatul. Aidoma, în vara lui 2014, Realitatea TV a avut probleme de profesionalism până în momentul scindării, când și-a mutat studiourile de emisie și i-a permis fratelui mai mic România TV (RTV) să existe independent. În orice caz, gradul de obiectivitate pe care îl prezintă aceste două posturi a fost tot timpul cu o clasă mai sus decât cel expus la Antena 3 și RTV.

Situația mass-mediei din România nu s-a schimbat prea mult și cumva încă suntem blestemați să revenim la momentul 1989 pentru a realiza că evoluția s-a produs tehnologic mai mult decât profesional: diferența dintre România Liberă/Cotidianul și Adevărul nu a dispărut niciodată, doar a căpătat noi ramificații și s-a extins în alte medii.

Poate singurul post de televiziune actual care încearcă să își mențină neutralitatea și echidistanța față de grupurile de interes politic este Digi24, unde realizatorii de emisiuni au grijă să prezinte declarațiile așa cum sunt, să evite scoaterile din context, să cheme oameni din mediul academic pentru a dezbate și să invite membri ai tuturor partidelor politice și părților implicate în situații de neconcodranță. Este singurul post despre care știu sigur că a dat afară un invitat pentru că tesiona atmosfera din emisiune și ridica tonul (în iunie 2016, deputatul PSD Eugen Nicolicea a fost invitat de către moderatorul Moise Guran să părăsească platoul emisiunii) și le apreciez deontologia profesională și tendința de a prezenta faptele așa cum sunt.

Cu toate acestea, îmi vine în minte proverbul copilăresc pe care îl învățam în clasele mici: ”Cu o floare nu se face primăvară”. Jurnaliștilor din România încă le este permis să lanseze acuzații și teorii ale conspirației care nu sunt susținute de dovezi, care sunt menite să destabilizeze situația și să creeze panică la fel ca în filmul american Network (unde membrii unui grup terorist negociază cu jurnaliștii termeni contractuali pentru a fi prezentați în fiecare seară ca o amenințare națională. Este un film din 1976 în care etica jurnalistică este înlocuită de goana după audiență și încercările disperate de a-i ține pe oameni lipiți de ecranele televizoarelor, cu promisiunea că urmează dezvăluiri și adevăruri incendiarepe care îl recomand tuturor celor care vor să înțeleagă. Vă sună cunoscut?).

Astfel, prin influența acestor televiziuni, prin faptul că m-am afișat într-un loc public pentru a protesta cu o pancartă pe care scria simplu ”România, stat de drept”, am primit un număr covârșitor de insulte și amenințări din partea trecătorilor. Libertatea de expresie și dreptul de a avea o opinie diferită nu sunt încă apreciate, iar tendința este aceea de a condamna. Și cumva toți acești oameni îndeplinesc agenda politică a televiziunilor care îi manipulează: ”Moarte intelectualilor” și ”noi muncim, nu gândim” s-au transformat în ”La muncă, soroșiștilor”, jignirea de ”golan” a luat forma sintagmei ironice ”tânăr liber și frumos”, iar peiorativul ”soroșist aurolac”, iar ura față de susținătorii lui Rațiu s-a perpetuat în ură față de susținătorii lui Iohannis și ai DNA-ului. Știu toate astea pentru că am fost supus tratamentului de golan din anii 1990.

Problema mea cu aceste experiențe nu este neapărat faptul că se exprimă opinii diferite de cea pe care o am eu. Din contră, mă bucur că există o libertate absolută de expresie. Dar ceea ce este cu adevărat trist este că nu există dialog: oamenii care scandează lozinci nu vor să audă ceva diferit, nu vor să dezbată prin argumente și preferă confortul oferit de un mediu cu opinii identice. Eu îmi pun în fiecare zi problema ”Sunt oare manipulat și greșesc în acțiunile mele?” și evaluez situația în care mă aflu: știu că prin simpla mea prezență fizică într-un spațiu public, transmit un mesaj și vreau să fiu sigur că mesajul meu este în concordanță cu valorile pe care le am.

Și da, sunt 100% sigur că oamenii care au comis infracțiuni merită să își ispășească pedepsele, nu sunt de acord cu ordonanțe de urgență emise la miez de noapte și ordini de zi schimbate fără a anunța. Mi se pare o bătaie de joc să organizezi conderințe de presă în care să sfidezi întrebările jurnaliștilor prin refuzul de a răspunde și nu cred că un oficial guvernamental plătit din bani publici își poate justifica secretomania repetând ”Altă întrebare?” de 24 de ori. Mai mult, creșterea salariilor bugetarilor, a pensiilor și a burselor studențești chiar înainte de a încerca să promulgi ordonanțele mi se pare un gest mârșav, meschin și lipsit de coloană vertebrală: încercarea de a cumpăra tăcerea și consimțământul oamenilor nu ar trebui să fie un mijloc tolerat într-un stat democratic, iar oamenii ar trebui să aibă ceva mai multă demnitate. Iertarea nu poate fi cumpărată și faptele bune nu le anulează pe cele rele: există un bilanț pentru amândouă și legi funcționale care să le sancționeze ca atare. Este la fel de stupid ca argumentul ”Gigi Becali nu merita să meargă la închisoare pentru că a ajutat câteva biserici și familii sărace”: într-un stat de drept aplicarea legii nu este negociabilă și nu are un caracter selectiv în funcție de binele făcut comunității. Fiecare încălcare a legii trebuie să fie sancționată la fel pentru toți cetățenii, în limitele și condițiile impuse de lege.

Prin urmare, după ce mi-am expus motivele și argumentația, mă simt nevoit să adresez întrebarea: când a fost ultima dată când v-ați pus credințele la îndoială și v-ați gândit că ați putea greși?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *