De ce Bucureștiul nu este reprezentativ pentru restul țării (și ar trebui să protestăm în toate orașele)

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

În perioada în care am locuit în Paris, una dintre colegele mele îmi reamintea permanent că Franța nu este reprezentată de Paris (și invers, Parisul nu reprezintă Franța) și, în afară de câteva orașe ceva mai mari, există zone rurale și sub-urbane mult mai numeroase care nu se bucură de toată splendoarea și opulența rezultată din grandomania unor monarhi și nobili. În plus, spunea ea, francezii din afara capitalei sunt mult mai amabili și mai puțin snobi în ceea ce privește alegerile din viața de zi cu zi – pur și simplu nu au pretenția că locuiesc în capitala culturală a Europei (și probabil a lumii), așa că sunt cu picioarele pe pământ.

Ceea ce mi-a spus Heloise nu m-a pus prea tare pe gânduri până în momentul în care am revenit în țară și am devenit mai atent la atitudinile și obiceiurile oamenilor din diferite localități. Și întrucât sunt suficient de norocos să studiez în București, să fiu originar dintr-un oraș mic unde îmi vizitez părinții, dar am și bunici la țară, atunci am putut face mai multe observații. Ceea ce am observat în ”Micul Paris” este că, într-adevăr, s-a dezvoltat un snobism al intelectualității care și-a finalizat studiile și se ocupă de editarea unor reviste, de participarea la conferințe academice și de diverse alte activități literare. Bucureștiul nutrește și primește cu brațele deschise patru mari categorii de tineri:

A. Corporatiștii care lucrează de dimineața până seara pentrua câștiga salarii frumușele, în cadrul unor companii care de foarte multe ori nu au sedii în afara Bucureștiului. Mereu grăbiți, dornici să înlocuiască unele cuvinte din limba română cu neologisme din engleză (lunch în loc de masă de prânz, break în loc de pauză, etc.), într-o majoritate destul de mare neo-liberali și susținători ai pieței libere cu intervenție minimă din partea statului (și implicit impozitare minimă asupra veniturilor).

B. Tinerii intelectuali care își fac doctorate, devin activi în ONG-uri, preferă să lucreze pentru mici afaceri și în majoritatea cazurilor își urmează visurile lor de împlinire prin cunoaștere. În general, refuză din principiu să lucreze pentru corporații din motive diverse, dar susțin tot ceea ce înseamnă. Deși, spre deosebire de amicii lor corporatiști, prezintă tendința de a avea viziuni politice mai de stânga, sunt susținători ai partidelor de dreapta din România (care, în mod bizar, au mai multe în comun cu stânga europeană).

C. Micii întreprinzători care mai mult ca sigur fac parte din cel puțin una din categoriile de mai sus: au lucrat pentru corporații (și probabil că își numesc afacerea un start-up) și/sau dețin studii universitare într-un domeniu în care încearcă să reușească. Pot fi absolvenți de ASE care încearcă să aducă noi produse pe piața românească, sau chiar ingineri care dezvoltă programe pentru calculator. Prezintă elemente hibride dintre cele două categorii și cel mai probabil disprețuiesc politica statului de a acorda facilități fiscale marilor companii străine care decid să investească și să creeze locuri de muncă, dar în același timp distrug micile afaceri.

D. Bugetarii care își îndeplinesc funcțiile administrative, sociale și de bunăstare în locul în care există cea mai mare cerere pentru personal și unde posibilitățile de promovare ajung foarte sus. Fiind vorba de capitala țării, există o cerere semnificativă de forță de muncă ”la stat”, salariile sunt ceva mai mari decât în restul țării, iar pentru fiecare post există un corespondent la o altă instituție, ceea ce este sănătos pentru sistem (excepție fac doar slujbele ministeriale și cele din aparatul de stat unde există monopol).

Acestea fiind spuse, trebuie menționat faptul că prezentele categorii sunt generalizate și stereotipizate pentru a exprima ideea că Bucureștiul este o putere economică în care edilii ar putea la fel de bine să fie rațe care aprobă deciziile cu un măcănit și le dezaprobă cu două. Mediul privat este bine înrădăcinat, independent de factorul politic și produce suficient de mult capital pentru a fi influent și pentru ca politicile ficale să fie realizate în favoarea menținerii locurilor de muncă și a concurenței pe piață. Chiar dacă guvernul intervine și debalansează raportul dintre micile afaceri și corporații prin modificarea pragului de salariu minim (care bucură bugetarii, dar devine o povară pentru angajatorii din mediul privat pentru impozitele crescute) sau prin modificarea taxelor, piața mediază problema de la sine și concurența găsește o modalitate de a-i încorpra pe cei care ies din joc sau deabia mai supraviețuiesc în afaceri. Dar situația aceasta este de multe ori absentă din peisajul localităților mai mici, unde afacerile trebuie să fie aservite sau se supun tacit baronilor locali

Argumentul de mai sus este esențial pentru prezentarea ideii principale: Bucureștiul nu este reprezentativ pentru România (și aici s-ar putea adăuga orașe precum Cluj, Timișoara, Constanța, Sibiu și multe alte orașe suficient de dezvoltate pentru a le permite oamenilor să aibă demnitatea și curajul de a-și manifesta nemulțumirile).

Putem să discutăm oricât despre cei peste 200.000 de oameni care protestează în București, însă grupul respectiv de oameni, pe lângă faptul că este alcătuit într-o mare măsură din oameni din provincie (studenți, navetiști și flotanți), nu este reprezentativ pentru ceea ce se întâmplă în restul țării.

Dacă luăm exemplul Sloboziei, un oraș în care locuiesc 50.000 de locuitori, din care tinerii pleacă imediat după absolvirea liceului și unde mediul privat este slab din punct de vedere al demnității și independenței fță de factorul politic (și privații au înțeles atât de bine situația încât își cumpără liniștea și chiar favoruri la unicul partid care câștigă alegeri), este normal ca numărul cetățenilor care sunt informați corect și au curajul de a-și manifesta nemulțumirile pentru apărarea propriilor drepturi să fie redus. Mai ales în situația în care puține afaceri reușesc să supraviețuiască pe piață și Partidul lipsit de opoziție semnificativă și-a întins tentaculele în toate direcțiile, indiferent dacă este vorba de instituții publice sau întreprinderi private.

Cât timp angajații (atât bugetarii cât și privații) se tem că și-ar putea pierde locurile de muncă, reputația și chiar demnitatea în momentul în care își exprimă în mod public dezaprobarea, opoziția va fi redusă. Dacă mediul privat nu se dezvoltă independent față de factorul politic, atunci companiile din afara orașului care au o filosofie instituțională integră și non-partizană sunt total descurajate să vină să investească, în ciuda infrastructurii favorabile. Iar lipsa locurilor de muncă duce la creșterea numărului de ajutoare sociale acordare de către primărie, ceea ce favorizează partidul unic și le asigură succesul pe termen foarte lung.

Situația este sumbră pentru mii de bugetari și angajați ai unor companii aservite politic, dar există speranță în rândul tinerilor și studenților care își exprimă nemulțumirile în București: ce-ar fi dacă s-ar mobiliza pentru a-și muta activitatea în orașul natal?

De ce ar trebui să se atragă atenția autorităților din toate localitățile din țară? Este foarte simplu: guvernul a primit legitimitatea de a fi instaurat prin votul de încredere al Parlamentului. La rândul său, Parlamentul este rezultatul votului popular din toată țara. Oricât s-ar protesta în București și în celelalte orașe mari, va exista mereu argumentul că se țipă în fața unui perete care crează ecou și reconfirmă convingerile și opțiunile unei majorități intelectuale din mediul urban – pentru că, pentru fiecare bucureștean care iese în stradă, există alți 10 oameni din țară care urmăresc evenimentele la televizor, nu înțeleg ceea ce se întâmplă, se simt alienați și distanți față de evenimente și tind să empatizeze cu cei care le promit o oarecare bunăstare materială (în detrimentul unor principii de tip stat de drept, justiție independentă, libertate de expresie, care au evoluat odată cu atingerea unui anumit statut economic).

Și trebuie să ținem minte faptul că partidele politice sunt organizații naționale și liderii locali nu sunt mereu de acord cu șefii lor din București: dacă reușim să trezim conștiința unor reprezentanți locali, poate că vom crea un mediu pentru discuții și dezbateri în interiorul organizațiilor politice. Liderii ”de la centru” se bucură de legitimitatea încrederii celor din teritoriu, dar în același timp și cei din teritoriu au responsabilitatea morală de a asculta voința locuitorilor: și dacă reușim să trezim sentimentele și ideile care poate că există deja în rândul edililor din urbea natală, facem mai mult bine sistemului decât ne-am putea închipui. Mai mult, dacă cei 100.000 de oameni din București ar fi reduși la 50.000, urmând ca restul să se întoarcă în localitățile natale pentru a-și exprima nemulțumirile, impactul ar fi mult mai mare. 1000 de oameni în fiecare reședință de județ ar însemna enorm pentru a demonstra că nemulțumirea există la nivel național și nu este doar invenția unor grupuri de interes din capitală: diferența este însă la nivel de educație.

Și aici intervine de fapt cea mai mare greșeală de înțelegere pe care o fac bucureștenii (și locuitorii educați ai orașelor mari): se izolează în propria bulă și refuză să interacționeze cu oameni care sunt sub nivelul lor intelectual, academic, economic, etc. Asemenea parizienilor, poartă discuții elevate în cafenele și folosesc neologisme pe care mulți dintre cetățenii țării nu le-ar înțelege.

Ba mai mult, universitățile produc din ce în ce mai mulți indivizi a căror calitate prin excelență este aceea de a vorbi frumos, în termeni de specialitate și cât mai elevat – iar această diferență de înțelegere crează o separare socială care își lasă amprenta și în opțiunile politice. Comunicarea și scopul oricărui mesaj transmis este acela de a fi receptat și înțeles corespunzător. Prin faptul că am beneficiat de studii finanțate sau cel puțin subvenționate din bugetul de stat, avem o oarecare responsabilitate față de ceilalți membri ai societății și trebuie să predăm o parte din ideile și valorile însușite și către oameni care nu au avut timpul sau resursele pentru a avea parte de o experiență asemănătoare. În același timp, nu există noțiune suficient de complicată pentru a nu putea fi explicată în propoziții simple, pe înțelesul tuturor.

Iată câteva exemple: Sistemul politic semi-prezidențial? Puterea executivă este împărțită între Președintele ales prin votul poporului și cabinetul primului ministru votat de către Parlament (cu mențiunea că Președintele este cel care numește Primul Ministru). Separarea puterilor în stat? Principiul care stă la baza statelor moderne, care delimitează rolul principalelor puteri din stat (legislativ, executiv, judecătoresc), crează o balanță de puteri între instituții pentru a asigura supraviețuirea sistemului democratic, păstrarea drepturilor și supremația legii asupra voinței unor indivizi și grupuri de interese. Ordonanțele de urgență pentru amnistie și grațiere? O încercare de salvare a unor cetățeni (între care se regăsesc într-o majoritate covârșitoare politicieni și oameni de afaceri) care au comis o serie de infracțiuni pe care actualul guvern le consideră ”minore” și prea puțin periculoase pentru societate. Problema nu este dată doar de legi în sine, ci și de modalitatea promulgare: în loc să existe dezbatere publică între juriști și oameni specializați în drept penal, se folosesc televiziunile pentru propagarea unor idei diversioniste, în timp ce guvernul își duce la îndeplinire proiectul prin intermediul unor manevre iresponsabile și disperate (ședințe ținute aproape de miezul nopții, ordini de zi ale ședințelor schimbate peste noapte, refuzul de a discuta despre probleme în timpul conferințelor de presă și lipsa de asumare a responsabilității). Protestele nu sunt doar împotriva celor grațiați, ci și pentru respectarea procedurilor de promulgare a legii: amândouă dimensiunile sunt esențiale într-un stat de drept și într-o democrație din timpurile noastre.

A fost atât de greu? Majoritatea termenilor și situațiilor, orice grad de dificultate ar avea, pot fi explicate prin câteva propoziții simple și pe înțelesul oricui. Dacă vorbim despre tehnicalități pe textele de lege (discuții importante doar în anumite contexte), atunci pierdem esența și lăsăm informarea cetățeanului mai puțin instruit la mâna televiziunilor și a site-urilor de știri care sunt mai mult decât conștiente de nivelul de educație al audienței. Ba mai mult, există numeroși bloggeri și activiști de partid pe rețelele de socializare, iar rolul lor este de a întoarce jumătăți de adevăr în favoarea părții pe care o reprezintă și care cel mai probabil îi plătește.

Tinerii care se educă în marile orașe ar trebui să încerce să le insufle celor din localitățile natale o parte din învățăturile de bază despre civism, implicare și funcționarea aparatului de stat (dar și a sistemului mass-media aflat într-un derapaj continuu de la raportarea obiectivă a faptelor). Vorbim despre o țară a cărei istorii este marcată de autoritarism și totalitarism, teama de a fi persecutat este înrădăcinată în conștiința oricărui cetățean mai bătrân de 55 de ani și manifestarea nemulțumirii poate părea ceva exotic, distant de cultura locală și de neconceput.

Este responsabilitatea noastră, a tinerilor, să reducem discrepanțele dintre marile orașe și localitățile mai mici. Scopul este foarte nobil și vizează dezvoltarea economică și socială a României ca un întreg. Poate că în viitor nu vom mai vorbi despre regiuni sărace și regiuni bogate, ci despre centre specializate în industria IT și zone în care industria alimentară este cel puțin la fel de înfloritoare și prosperă. Nu vom mai vorbi despre județe roșii și județe galbene, ci despre județe care caută reducerea taxelor pentru dezvoltarea anumitor sectoare și zone care își urmăresc interesul de creștere a investițiilor în educație și sănătate. Pe scurt, ne vom bucura toți de libertatea de expresie și de opinie, vom fi mai bine informați și votul va fi rezultatul unei consultări de propuneri reale și fezabile, care pot fi susținute pe termen lung.

Trăim într-o eră în care avem acces la informații și resurse, ne putem face auziți de la distanță și eforturile noastre chiar pot avea un impact tangibil. Evenimentele din București sau Cluj nu influențează atât de tare nici localitățile de la periferie sau aflate în zone mai puțin prospere: capitalul uman, valorile și învățăturile trebuie să circule și să pună bazele unei generații mai educate, mai deschise către ideea cde gândire critică și mai înțelegătoare față de realități. Din același motiv putem începe prin a protesta în orașele natale, urmând să cunoaștem persoane de legătură cu care să discutăm, să scriem articole și opinii despre evenimente și să ne aflăm continuu în sferele democrației pe care alții s-au chinuit să o creeze. Noi putem pune capăt dezinformărilor din presă, noi putem să introducem în dezbatere publică probleme noi și care par extraterestre pentru oamenii din provincie și tot noi putem reprezenta un ghimpe în coasta autorităților locale, pentru a le crește gradul de transparență și responsabilitate față de cetățeni.

Evident, este nevoie de mulți ani pentru ca alte orașe din țară să ajungă la nivelul cultural pe care Bucureștiul îl are acum și, în mod clar, este imposibil să concurezi cu localitatea unde țara și-a stabilit capitala. Dar calea spre progres este deschisă de noi și societatea nu este rezultatul votului de la fiecare 4 ani, ci suma atitudinilor și deciziilor pe care le ia fiecare individ membru al acestei societăți în viața de zi cu zi. De fiecare dată când întoarcem capul în partea cealaltî atunci când observăm hoțul de buzunare de la colțul blocului, societatea are de pierdut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *