Category

Ce aș Schimba în România (CSR)

Ce aș Schimba în România (CSR), Vol. 3: Obsesia pentru Declarații și Discursuri

By | 2017, Ce aș Schimba în România (CSR) | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

”La început era Cuvântul”, spune primul verset din Sfânta Evanghelie după Ioan, anticipând o prelungă și incurabilă obsesie pentru ceea ce se spune – chiar și în detrimentul faptelor.

Orientarea către discursuri și exprimare nu este ceva specific doar românilor și, printre altele, reprezintă modul prin care democrațiile moderne își conservă uneori metodele și tendințele autoritare. ”Cuvântul”, materializat în declarații și discursuri, este deseori folosit pentru a distrage atenția de la adevărurile clare și obiective. Iar argumentul meu pentru această situație nu este unul de cenzurare și/sau obstrucționare a liberei exprimări pe care legile democratice liberale ne-o garantează, ci unul pentru diseminarea informațiilor pe care le primim.

Într-o țară în care învățatul în școli se bazează pe memorarea de informații, nu ar trebui să ne mire incapacitatea unei majorități semnificative de a selecta noile date, de a le analiza critic și de a le pune la îndoială. Atunci când cuvântul spus de către profesor (și întărit de către manual) este impus ca un adevăr suprem, nu ar trebui să ne mire faptul că românii ajung să creadă declarațiile politicienilor (noile autorități cărora le sunt supuși) fără a-și pune întrebările ”De ce este așa?”, ”De ce îmi este transmisă această informație?”, ”De ce o primesc în acest moment?” și ”Cum pot verifica dacă este adevărat?”.

Desigur, analiza necesită timp prețios de care nu dispune oricine. Dar, în același timp, există instituții care ar trebui să realizeze aceste analize: agenții de presă, televiziuni, publicații și alte fundații și ONG-uri cu scop informativ. Ceea ce se întâmplă însă, în cazul celor mai populare canale de informare, este trist: într-o combinație nefericită de accesibilizare a informațiilor pentru mase și urmărire a agendei politice/ideologice propri (în unele cazuri este vorba despre interese financiare), știrile și buletinele de informare se transformă în analize de declarații sterile, care nu afectează legile sau bunăstarea populației, ci doar exprimă idei și gânduri care pot la fel de bine să nu se materializeze vreodată.

Spre exemplu, televiziunile de știri invită comentatori de declarații pentru a diseca o sumedenie de cuvinte care nu reflectă neapărat activitatea politică a aleșilor, ci prezintă o serie de idei menite să ofere credibilitate sau liniște temporară. În loc să se discute despre felul în care parlamentarii votează și care le sunt tendințele în ceea ce privește activitatea din plen, se așterne o pătură de fum asupra a ceea ce contează și se discută declarațiile făcute presei.

Evident, o democrație funcțională nu se poate baza doar pe comentarii ale unor declarații și informări defectuoase, distorsionate, sau chiar inexistente despre activitatea legislativă în sine: iar exemplul parlamentarilor nu este singurul vizat de această critică a profesionalismului de care jurnaliștii și realizatorii de știri nu dau dovadă.

Problema reală a acestui comportament este dată chiar de faptul că politicienii pot exploata comportamentul predictibil și orientat către un senzațional accesibil al mijloacelor de informare, acoperind anumite acțiuni politice prin scandaluri discursive fabricate. În consecință, cetățenii vor fi mult mai interesați de schimburile de replici dintre politicieni (care, din nou, nu schimbă legile țării și nu afectează în vreun fel bunăstarea cetățenilor), decât de ceea ce aleșii lor votează în plen.

În România, un exemplu concret este dat de afirmațiile făcute de Ministrul Agriculturii Petre Daea, atunci când a susținut oaia ca emblemă națională. Cu o zi în urmă, Camera Deputaților și Senatul au avut ședințe ordinare în cadrul cărora s-a discutat despre discutarea unor legi importante (precum cea a retrocedărilor), însă atenția a fost direcționată către senzațional. Atitudinea canalelor de știri și a agențiilor de presă, orientată către circ, a eliminat posibilitatea discutării activității parlamentare și a mușamalizat cu succes teme care vizează interesul public. Mai mult, presiunea a fost luată de pe umerii aleșilor, astfel încât șansele ca ei să fie consultați sau trași la răspundere pentru acțiunile concrete din plen au scăzut dramatic.

O parte de vină semnificativă o poartă și analiștii politici: atât intelectualii educați care aleg să se coboare la un nivel de bârfă politică, cât și părerologii care își exprimă opiniile despre declarațiile altora prin excelență și nu își merită titulaturile pe care le asumă. Știrile, discuțiile și dezbaterile au un caracter de educație informală pentru cetățeni, întrucât le oferă cititorilor, ascultătorilor și telespectatorilor șansa de a înțelege evenimente și fenomene care se petrec dincolo de sferele lor de activitate, dar care le afectează viețile cotidiene.

Din păcate, tocmai din lipsa concretă a analizei activităților politice și a concentrării stupide pe discursuri, cetățenii ajung să aibă opinii distorsionate și eronate despre evenimente și ceea ce presupune meseria aleșilor: este vorba tocmai despre acea latură autoritară care intervine în orice democrație, care separă elitele de plebe și care afundă acest clivaj dintre cei care guvernează și cei care sunt guvernați. Scandalurile discursive pot atrage un public consumator de astfel de comportamente, sau îi pot face pe cetățeni să își piardă complet interesul în politică – iar ambele cazuri sunt în favoarea celor care se află la conducere.

Ceea ce este însă mult mai grav este faptul că generații întregi de cetățeni sunt educați într-un spirit democratic înțeles greșit și vor ajunge să creadă că înțeleg ceea ce se întâmplă în politică și cum funcționează în baza informațiilor primite de la televizor. Astfel, oameni care nu au nicio idee despre separarea puterilor în stat din România, își vor forma preferințele electorale în funcție de candidatul care le vorbește cel mai frumos și le atinge cel mai bine afinitățile, temerile și nemulțumirile.

Într-o piesă de teatru în care avem dreptul să îi urmărim pe actori în fiecare moment al activității lor din spatele cortinei, alegem să aplaudăm tragi-comedia care se petrece atunci când ei se afișează pe scenă. Ne încredem orbește în cuvintele celor aflați în primele rânduri atunci când ne spun ce pot vedea dincolo de cortină și rareori avem curiozitatea de a verifica noi înșine informațiile pe care le primim. Ajungem să credem că știm ceea ce se petrece, că privind personajele cunoaștem și persoanele din spatele lor și uneori ne auto-declarăm experți în teatru care le pot dezvălui celorlalți informații despre ceea ce se petrece cu adevărat. În realitate însă, nu ne pasă despre ceea ce contează cu adevărat, de acțiunile din spatele scenei care ne afectează vizibilitatea, temperatura din cameră, accesul la hrană și posibilitatea de a avansa spre rândurile din față sau de a urca într-o bună zi pe scenă.

Lăsând la o parte această metaforă extinsă, argumentul meu este foarte simplu: ar trebui să analizăm faptele, comportamentul electoral al aleșilor și măsura în care își susțin proiectele și ideile pentru care au fost votați. Orice pas făcut în direcția analizei de discurs ne aduce mai aproape de prăpastia dezinformării și a ignoranței. Dacă un individ care muncește 8 ore pe zi și are o familie de întreținut nu dispune de timpul necesar pentru a înțelege ce fac aleșii săi, atunci ar trebui să dispună de mijloace de informare obiective și de calitate. Iar dacă afirmațiile sunt interpretabile și pot fi extinse prin ore întregi de discuții, același lucru nu se poate spune și despre vot. Obsesia pentru declarații și discursuri este toxică și, în mod clar, reprezintă ceva ce aș schimba în România.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Ce aș Schimba în România (CSR), Vol. 2: Predarea Istoriei Recente

By | 2017, Articole și Publicații, Ce aș Schimba în România (CSR) | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

După absolvirea examenului de bacalaureat, eram as în istorie: puteam să recit într-o fracțiune de secundă  anii de domnie ai oricărui domnitor medieval al Principatelor Române și aveam mereu la mine argumentele privind românitatea perpetuă a Transilvaniei din ultimele două milenii. Eram o mândrie pentru majoritatea profesorilor de istorie din mediul pre-universitar și cineva care ar fi putut promova lejer examenul de istorie cu o notă mai mare de 9 (dar am terminat la un profil de matematică-informatică, așa că nu am avut ocazia de a o demonstra). În același timp, pentru mine Corneliu Coposu era un bulevard de pe lângă Piața Unirii pe care îl precventam pentru a merge la KFC, gulagul era un cuvânt care îmi stârnea apetitul pentru specialități culinare maghiare, iar fascismul și holocaustul reprezentau fenomene îndepărtate, care au avut loc doar în Italia, Germania, Polonia și alte state care nici măcar nu se învecineză cu România.

Dacă nu aș fi ajuns să studiez la o facultate care să pună mare accent pe fenomenele politice și sociale ale secolului al XX-lea, probabil că aș fi rămas acoperit de același văl de ignoranță și aș fi căzut pradă multiplelor manipulări din presa digitală cu surse îndoielnice (ceea ce astăzi numim ”fake news”). De fapt, cred că educația formală pe care am primit-o despre istoria României m-ar fi transformat într-un adept desăvârșit al protocronismului, care ar fi mângâiat cu duioșie și tandrețe sentimentele naționaliste ale generației bunicilor și părinților mei.

Și nu vreau să fiu înțeles greșit, nu găsesc nimic greșit în mândria față de propria identitate sau în respectul apreciativ pentru eforturilor înaintașilor – țin însă la corectitudinea informațiilor și la prezentarea corectă a faptelor, pentru a evita capcanele unei glorii imaginate sau a unei bunăstări îndoielnice trecută prin romantizarea specifică nostalgiei.

Întrebarea fundamentală este totuși: cum putem să avem pretenția de a avea o generație nouă mai responsabilă și mai activă din punct de vedere social și politic, dacă noi le oferim tinerilor o educație bazată pe glorificarea unui trecut îndepărtat și mușamalizarea evenimentelor de istorie recentă?

În școală nu mi-a spus nimeni verde în față că Mareșalul Antonescu a fost un fascist (deși probabil că aș fi putut deduce acest fapt din afinitățile diplomatice pe care le avea – dar din nou, există o multitudine de profesori care argumentează în favoarea alinierii de partea Axei și prezintă acțiunile  guvernului de atunci ca fiind patriotice și optime pentru interesul național), nu am fost învățat despre crimele odioase comise de către mișcarea Legionară și nu a fost scăpată nicio vorbă (manualele nici ele nu au ajutat) care să precizeze faptul că ar fi existat lagăre de exterminare și pogromuri în România.

Comunismul mi-a fost predat superficial și s-a rezumat mai mult la a doua parte a regimului Ceaușist – am învățat că este rău din cauza cartelării alimentelor, a întreruperilor arbitrare de curent, a monopolizării mijloacelor de informare și a privării cetățenilor de libertăți. Și, din nou, nu spun că este ceva greșit în datele și situațiile care mi-au fost prezentate: dar nu am aflat deloc despre exterminarea intelectualilor și a fostelor elite, despre colectivizarea forțată, despre lagărele de muncă, despre crimele din timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, despre crimele regimului stalinist (de la gulag și până la strămutările de populație care ne-au influențat și pe noi și încă mai crează conflicte inter-etnice în anumite regiuni) și despre fenomele scandaloase precum Experimentul Pitești.

Nici Revoluția din 1989 nu a fost favorizată pentru că profesorii știu că ”nu prea se dă la bac și este oricum controverată” – am învățat doar că s-au produs evenimente în Timișoara și București, Ceaușeștii au fost executați, iar FSN-ul a adus tranziția către democrație (fără nicio precizare despre opoziția din perioada post-decembristă și influența pe care a avut-o în orientarea țării către Vest). Nici măcar nu îmi amintesc să fi auzit de Convenția Democratică, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, sau Radu Câmpeanu înainte de a intra la facultate, iar acest fapt mi se pare foarte grav.

Chiar este nevoie să ai studii superioare în domeniul istoriei sau științelor sociale pentru a afla despre cursul evenimentelor care au urmat după data de 21 decembrie 1989? În același timp, totuși, trebuie să menționăm și una dintre cele mai negre acțiuni universitare din ultimii ani: momentul în care fostul președinte Ion Iliescu, arhitect al mineriadelor și conservator/perpetuator al neo-comunismului, a fost invitat la Facultatea de Istorie a Universității din București și a fost aplaudat de către studenți. Prin urmare, instituția care ar fi trebuit să predea gândirea critică și să explice exact care a fost șirul evenimentelor și care a fost reacția tovarășului în ceea ce privește studenții, alege calea propagandistică. În același timp, nu sunt sigur în ce măsură Fundația Corneliu Coposu a fost invitată să discute despre modul în care Seniorul a făcut opoziție în primii ani de democrație și a orchestrat succesul Convenției Democratice din 1996, marcând prima alternanță la guvernare și un pas înainte în fundamentarea democrației românești. Dacă Victor Ponta va primi un tratament asemănător, mai ales în situația în care Universitatea i-a retras titlul de doctor și l-a declarat indirect o rușine și un contra-exemplu pentru mediul academic, atunci în mod clar vom demonstra că nu am învățat nimic, avem o memorie pe termen scurt și o serie de interese meschine care ignoră binele mai mare.

În situația în care elevii în care ne punem atâtea speranțe, din motive care nici măcar nu îi fac vinovați, nu ajung să cunoască istoria României din ultimii 100 de ani și nici măcar nu au idee despre atrocitățile comise de regimurile autoritare și totalitare, de ce ne mai mirăm atunci când vedem că PSD-ul (partidul cel mai conservator în raport cu valorile din comunism) și partidele extremiste primesc sprijin din partea celor foarte tineri?

Dacă Ion Iliescu (care probabil că va reprezenta mereu exemplul cel mai elocvent) este amintit de cărțile de istorie ca omul care s-a întâlnit cu George W. Bush în 2003 pentru a semna aderarea României la NATO și nu arhitectul din spatele Mineriadelor (care, alături de Fenomenul Piața Universității, sunt ignorate într-un mod iresponsabil pentru viitorul țării), atunci România nu va avea parte de nicio schimbare semnificativă din punct de vedere politic. Aflăm prea mult despre rezultate nemeritate ale unor comuniști notorii și prea puțin despre ”cine-a stat 5 ani la ruși, nu poate gândi ca Bush” (glumă spusă de Ion Rațiu în perioada de după revoluție pentru a face referire la educația comunistă pe care Iliescu o are la bază).

Consecințele acestei educații precare cu privire la istoria recentă a țării se văd clar în opțiunile politice ale tinerilor, în momentul în care își delimitează apartenența și afinitățile politice: aceia care au idei de socialism european se vor înscrie în PSD și vor crede că au găsit partidul de stânga pe care îl caută (cel mai creștin-ortodox dintre toate și cel mai neo-liberal, asemenea Partidului Republican din SUA), fără a ști că de fapt guvernul CDR din 1996 a fost cel care a apărat drepturile minorităților etnice și a semnat o serie de tratate internaționale care au generat, pe termen scurt, aderarea la Consiliul Europei și, pe termen lung, integrarea în NATO și UE.  Dintr-un idealism naiv sau un pragmatism machiavelic (în spatele căruia se ascunde argumentul ”vreau să fiu în tabăra celor care au cele mai mari șanse să câștige, poate așa voi putea să schimb ceva și mă aleg și eu cu o viață bună”), tinerii se asociază cu gruparea politică în care arhitectul Mineriadelor este președinte de onoare, care a creat ”baronii locali”, care a sedimntat continuu clasa de mijloc și a ținut mediul privat în stagnare (ba chiar a determinat afaceri importante să părăsească România și le-a oprit pe altele din a-și începe operațiunile). Pe scurt, aleg să apere partea neo-comunismului din România – și probabil că idealismul lor se va dizolva și vor sfârși prin a asimila același discurs și aceleași metode și atitudini tovărășești.

Nici colegii lor cu idei de dreapta (iar dreapta românească din ultimii 27 de ani seamănă mai degrabă cu stânga europeană și nord-americană, cel puțin din punct de vedere al practicilor și al modului de implementare a practicilor) nu se află într-o situație mai bună: chiar dacă sunt ceva mai bine informați sau au idei mai bine fundamentate, ei vor fi obligați să se lupte cu aceleași idei și practici prin care progresul și alinierea la standarde europene stagnează. Însăși acțiunea de a face opoziție față de metodele neo-comuniste reprezintă o modalitate de a perpetua stagnarea, cu meritul nobil de a opri derapajele. Mai mult, nu ar trebui să generalizăm în baza opțiunilor politice pentru că mereu vor exista excepții și fenomene bizare în fiecare tabără.

Dar mie îmi place să cred că toți viitorii politicieni și activiști de partid vor fi mult mai buni decât generația actuală dacă ar învăța despre crimele comunismului și despre evenimentele din primii 17 de ani de ”democrație originală”, până în momentul în care au apărut organisme supra-naționale cu autoritate în monitorizarea și combaterea corupției. Și nu trebuie să ne raportăm doar la cei care vor deveni activi pe scena politică: dacă elevii de astăzi, viitori votanți și plătitori de taxe, nu înțeleg istoria recentă a României, atunci nu vor putea să identifice diversele caracteristici ale totalitarismului. Pentru că istoria omenirii este plină de sisteme politice democratice care s-au prăbușit din ignoranța cetățenilor, iar oameni ca Napoleon și Hitler sunt produsul unui vot iresponsabil și neinformat.

În ultimă instanță, voi menționa posibilitatea ca lipsa predării unor evenimente și detalii din istoria recentă a României să fie pe placul guvernanților care doresc mușamalizarea faptelor din considerente care țin de capitalul electoral și orgoliile propri – și chiar sunt curios cum vor fi prezentate în cărțile de istorie mișcările sociale din perioada 2012-2017. Dar dincolo de acest individualism iresponsabil, ar trebui să existe o viziune de ansamblu asupra viitorului țării. La fel cum o lege modificată doar pentru a scăpa propria persoană și câțiva apropiați de condamnări penale cauzează cel puțin un deceniu de probleme juridice și legislative, predarea fragmentată într-un mod preferențial a istoriei este periculoasă pentru însuși sistemul democratic românesc.

Fiecare politician ar trebui să înțeleagă faptul că sistemul în sine, alături de toate valorile care îi sunt asociate, este mult mai important decât un actor sau o entitate cu durată scurtă de viață. Dacă am reușit să copiem un model de ceas care funcționează relativ bine și am devenim piese esențiale în mecanism, nu ar trebui să distrugem rotițele și arcurile care ne înconjoară doar pentru că

Îmi place să cred că va veni un moment în care manualele școlare de istorie vor relata obiectiv evenimentele din primii ani de după Revoluția din 1989 și vor avea grijă să menționeze și crimele fascismului și comunismului din România. Și m-aș bucura nespus ca elevii care au parte de această educație să fie învățați să își pună întrebări și să se gândească obiectiv la evenimente, în funcție de propriul sistem de valori. Cu siguranță rata extremismului și a euro-scepticismului pentru generația respectivă ar scădea semnificativ și dezbaterile din școală, de acasă și de pe stradă ar deveni mai culte și mai informate.

Oare a ajuns vreodată statul român să devină ceea ce prevede Declarația de la Timișoara? A reușit să mulțumească așteptările celor care au ieșit în stradă cu speranța unei vieți mai bune? S-au îndeplinit obiectivele la care generația părinților noștri a sperat? Și dacă nu, atunci unde ne aflăm și cum am putea să contribuim la schimbarea pe care ne-o dorim? Toate acestea sunt întrebări mult mai importante decât ”Între ce ani a domnit Ștefan cel Mare?” și ”Cât a durat pacea dintre daci și romani?”. Nu este nimic în neregulă cu lecțiile despre istoria antică și medievală a locuitorilor acestor meleaguri (ai căror urmași am putea fi, în funcție de populațiile care s-au așezat de-a lungul secolelor și au contribuit la dezvoltarea limbii și culturii), dar ele nu ar trebui să fie mai importante decât cele despre istoria recentă, care încă influențează politica și societatea.

Iar argumentul privind predarea istoriei recente în familie mi se pare iluzorie pentru că obiectivitatea este dificilă atunci când evenimentele te-au influențat în diverse măsuri, iar numărul nostalgicilor pentru comunism este în creștere tocmai din cauza lipsei de educație privind modul în care funcționează capitalismul și organizațiile internaționale. Educația copiilor este o datorie publică pe care statul o îndeplinește pentru propria supraviețuire și prosperitate. Iar noi cum putem avea pretenția să reușim dacă nici măcar nu cunoaștem evenimente din care putem extrage lecții prețioase?

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Ce aș Schimba în România (CSR), Vol. 1: Educația Asumării

By | 2017, Blog, Ce aș Schimba în România (CSR) | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Nu întâmplător, toți marii gânditori, filosofi, oameni de știință și inovatori ai omenirii au fost preocupați de educație. Atunci când Aristotel, omul responsabil de înființarea mai multor ramuri ale științei, cărora le-a atribuit metode și rigori distincte, a scris „Etica Nicomahică”, s-a gândit de fapt la introducerea unor calități și virtuți necesare pentru a discuta despre politică. Iar atunci când a succedat opera prin „Politica”, a avut grijă să acorde educației un loc de cinste, finalizând volumul cu un capitol dedicat predării. Întrebarea „Cum ar trebui să oferim educație?” a primit răspunsuri din partea tuturor literaților care au fost preocupați de evoluție și progres – indiferent dacă subiectul acestei educații a fost propria familie, comunitatea din care au făcut parte, statul în care s-au născut, sau chiar întreaga planetă.

Prin această serie de articole pe care tocmai o pornesc, nu intenționez să ating scopuri lipsite de sens și substanță precum alăturarea propriului nume la o tradiție lungă de discuții și dezbateri privind conținuturile actului de educație și metodele prin care el poate fi desfășurat. Cu siguranță nu voi avea vreodată timp să citesc tot ceea ce s-a scris pe această temă pentru a oferi un răspuns obiectiv și extrem de bine informat, iar existența mea include și alte scopuri. De asemenea, țelul nu vizează o asociere cu anumite nume importante, nici o comparație cu ele.

Argumentele care urmează a fi prezentate fac parte dintr-o serie de gânduri și cugetări sincere, care răspund într-un mod subiectiv și personal la întrebarea „Ce ai schimba în România?„. Iar primele câteva articole vor face referire la educație din simplul motiv că eu însumi sunt produsul unui sistem care încă își lasă amprenta asupra mea, pe care în apreciez și îl disprețuiesc din motive distincte și care, din păcate, urmează o traiectorie haotică pe drumul nesfârșit al reformării. Consider că subiectul educației din România are o relevanță extinsă (pentru că vizează atât proprie persoană, cât și generațiile viitoare printre care am putea avea copii), iar criticarea perpetuă a măsurilor și schimbărilor este extrem de productivă pentru pornirea unor dezbateri constructive. Indiferent de argumentele politicienilor și de comoditatea de care noi înșine dăm dovadă uneori, sunt de părere că numai prin conflict de idei putem ajunge la un progres adevărat și orice consens temporar care nu a fost precedat de o dezbatere va rezulta în situații de criză. Pacea și înțelegerile aparente, rezultate din refuzul de a ne implica în discuții, sunt mai dăunătoare și vor rezulta într-o pierdere mult mai mare de resurse – iar argumentul este valabil pentru orice domeniu în care sunt implicate decizii politice, de la alegerea datei la care se realizează lucrări în scara de bloc, și până la politicile publice privind drepturile minorităților (decizii care, în mod inevitabil, sunt luate în funcție de educație).

Revenind la subiectul prezentului articol, voi prezenta sub-capitolul de astăzi: educația privind asumarea.

Dacă ne uităm la clasa politică și la persoanele publice de astăzi, observăm o tendință accentuată de a refuza asumarea faptelor și de a merge până la capăt cu argumente și scuze, chiar dacă ele sunt eronate de la bun început. Voi oferi câteva exemple: Atunci când urmărim declarațiile de la finalul unui meci de fotbal, observăm cum antrenorii și jucătorii sunt predispuși să dea vina pe arbitraj, pe vreme, pe zeii norocului, sau chiar pe lipsa de sprijin a suporterilor pentru a motiva eșecurile. Spre exemplu, în mai 2010, selecționerul de atunci al naționalei de fotbal a României (Răzvan Lucescu) a ales să blameze arbitrii pentru înfrângerea suferită de echipă în fața Cehiei.

Pentru a oferi câteva exemple mai recente, mă voi referi la politicieni care fac parte din actuala putere. Unul dintre subiecți este Călin Popescu Tăriceanu. Liderul ALDE s-a făcut remarcat în ultimii ani prin declarații controversate, pe care a preferat să le evite sau să le argumenteze în mod eronat, prin utilizarea autorității și notorietății de care dispune în calitate de lider al coaliției care a câștigat alegerile, sau de Președinte al Senatului. La finele anului 2016, acesta a declarat că România este o „republică parlamentară” – argument pe care, cu siguranță, l-a folosit mai mult pentru a accentua propria poziție triumfală în alegeri, în detrimentul autorității prezidențiale. Chiar dacă afirmația este eronată și Constituția României prezintă o republică semi-prezidențială, politicianul ALDE nu a mai revenit asupra informației propagate, în ciuda criticilor din mass-media. Cu alte cuvinte, nu a existat o asumare a unei greșeli evidente (dacă pentru politicile publice este nevoie de studii extinse pentru a determina gradul de succes sau de eșec, declarațiile pot fi oricând verificate prin raportare la documente clare și relevante pentru discuție).

În aceeași notă, Călin Popescu Tăriceanu a făcut deseori referire la „forțe oculte” pentru a argumenta împotriva măsurilor și situațiilor pe care le-a identificat ca fiind incomode pentru situația în care s-a aflat. Termenul ales este general și vag, iar scopul este acela de a trezi în mintea fiecărui cetățean de bună credință suspiciuni care deja existau. Fiecare persoană, în funcție de experiențe și educație, poate înțelege ceva complet diferit atunci când aude această asociere de cuvinte: unii se pot gândi la conspirații internaționale care includ grupuri selecte de oameni bogați, alții vor face asocierea cu fostele structuri ale Securității. Indiferent de subiectul la care se raportează, mesajul este același: există indivizi mai puternici și stau în calea voinței domnului Tăriceanu și a intereselor politice pe care le promovează (deși opoziția este absolut normală într-o democrație, indiferent din partea cui vine). În orice caz, această metodă este tot un refuz de asumare și un exercițiu de aruncare a vinei – refuzând să prezinte nominal aceste „forțe oculte”, înaintează de fapt un argument lipsit de fond, al cărui efect ține mai mult de factorul psihologic.

Voi încheia această exemplificare extinsă prin prezentarea cameleonului politic Liviu Dragnea: deși există investigații, probe și argumente clare prin care liderul PSD poate fi asociat cu prevederile ordonanței 13/2017 prin care se aduc modificări legilor penale, reacțiile prezintă cel mai elocvent starea de lipsă de asumare. Prin distanțarea față de pozițiile guvernului pe care îl influențează în calitate de șef al partidului și declarații contradictorii prin care, în diferite momente, au dat dovadă de inadvertențe și o logică schimbătoare, Dragnea a reușit să demonstreze cel mai clar cum asumarea declarațiilor și a faptelor nu își are locul în politica românească.

Cele 3 exemple prezentate din sferele politicii și ale fotbalului (cele două domenii în care expertiza populară este prezentată cel mai des) fac parte dintr-o educație informală pe care milioane de oameni o primesc în fiecare zi: nu trebuie să ne recunoaștem greșelile, trebuie doar să le ascundem și să introducem diversiuni.

Dacă fac referire la educația formală, atunci voi vorbi despre anii de școală în care am fost încurajat să pretind că am învățat lecția chiar și atunci când nu mi-am făcut timp să citesc. Eram presat să copiez teme doar pentru că situația era preferabilă unei confesiuni de tip „Nu am înțeles lecția și acasă nu m-am putut descurca de unul singur” și eram învățat să pretind că știu ce scriu în cadrul unor comentarii literare pompoase și laborioase, pe care mintea mea le memora fără a le putea înțelege. Chiar dacă subiectivizez argumentul și aleg să vorbesc despre propria persoană, am convingerea că situația nu s-a schimbat foarte tare – iar multiple exemple particulare îmi confirmă faptul că situațiile de asumare sunt excepția de la normă.

Din multe puncte de vedere, lipsa asumării este o metodă de auto-apărare: nu recunoaștem propriile greșeli și arătăm cu degetul către problemele altora pentru a fi salvați de o evaluare nedorită, dar pe care o merităm. Minciunile sunt un mod de a supraviețui într-un sistem de educație în care scopurile și obiectivele nu sunt bine definite. Dar problema se agravează în timp și ajungem să devenim angajați, părinți, cetățeni și oameni iresponsabili. Din păcate, persoanele sincere și verticale, care ne explică necesitatea de a ne recunoaște și asuma greșelile, sunt mult prea puține pentru a-și lăsa amprenta.

Totuși ar trebui să ne gândim la timpul și energia pe care le-am economisi în situația în care ne-am asuma responsabilitatea faptelor și declarațiilor: pe termen scurt și mediu, am avea un nivel mai mare de înțelegere a realității aflate dincolo de aparențele oferite. Am conștientiza, în sfârșit, care sunt diferențele dintre noi și ne-am folosit resursele pentru a rezolva toate aceste mici probleme. Dacă elevii care nu își fac temele pentru acasă ar recunoaște dificultățile pe care le întâmpină și profesorii de la clasă ar înțelege și ar identifica obstacolele, atunci educația va deveni cu adevărat centrată pe nevoile elevilor și reformele din învățământ ar ține cont de un status-quo real, așa cum este perceput de către însuși categoria socială ce reprezintă subiectul și produsul educației. Pe termen lung, am crește ca societate, am dezvolta relații inter-umane mai complexe și mai puțin bazate pe elemente de suprafață și am avea parte de un nivel mai scăzut al corupției.

Da, îndrăznesc să fac această afirmație mare și curajoasă: corupția este direct proporțională cu lipsa asumării.

Indiferent dacă ne referim la o secretară care alege să își ascundă greșelile „sub preș” din teama de a-și pierde locul de muncă (situație oricum inevitabilă până la viitoarea verificare), de un om de afaceri care nu își poate justifica averea, sau de un politician care își ascunde acțiunile ilegale prin toate metodele posibile, vorbim despre acte de corupție care izvorăsc din lipsa asumării. Cu siguranță nu am fi ajuns până aici dacă prima lecție predată în școală ar fi fost aceea a recunoașterii greșelilor, cu promisiunea că ele vor fi sancționate mai puțin sever (ceea ce implică și o pedepsire corespunzătoare a lipsei de asumare).

Prin urmare, revin la întrebarea inițială: Ce aș schimba la educația din România înainte de toate? Aș introduce lecția asumării vorbelor și faptelor, astfel încât generațiile viitoare să aibă curajul și demnitatea de a intenționa fiecare cuvânt pe care îl rostesc și de a fi siguri și transparenți în fiecare faptă cu impact asupra celorlalți. I-aș ajuta pe copii să fie sinceri cu ei înșiși și, în consecință, cu cei din jur; le-aș dezvolta personalitățile în funcție de propriile aptitudini și aspirații, nu în funcție de modele pe care nu le vor atinge în prima parte a vieții (și pe care probabil că nu le vor depăși niciodată). În lipsa asumării, avem parte de o civilizație a minciunii și a haosului, în care fiecare individ inventează o realitate proprie și o proiectează asupra celorlalți, distorsionând ireversibil linia dintre esență și aparență.

Dar cum am putea să aducem o schimbare semnificativă atunci când suntem înconjurați de oameni care dovedesc succesul prin decepție, minciună și manipulare? Cum ar putea un profesor bun să le ofere elevilor o lecție despre asumare în situația în care tot ceea ce se desfășoară în afara sălii de clasă dovedește exact contrariul? Sunt întrebări asupra cărora ar trebui să reflectăm atunci când ne raportăm la cei care ne înconjoară și la noi înșine. Și dacă avem puterea de a înțelege modurile în care societatea s-ar putea îmbunătăți dacă am avea parte de educația asumării, atunci poate că sunt câteva eforturi pe care merită să le facem.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!