Category

2019

Mihai Chioveanu – Omagiu Post-Mortem

By | 2019, Blog | 2 Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Am aflat astăzi despre decesul profesorului meu Mihai Chioveanu. A ales să ne părăsească la vârsta de 50 de ani, nu a lăsat pe lume niciun moștenitor și a avut grijă să transmită ceea ce avea cel mai de preț către noi, studenții lui.

Vestea morții domnului profesor m-a luat pe nepregătite, mai ales în contextul în care relația dintre noi a pornit prin a fi excelentă în 2011 și s-a degradat progresiv până în 2016 când am părăsit facultatea. Dacă inițial jucam baschet împreună și planificam evenimente studențești (sau înființarea de centre de cercetare), cu timpul am ajuns să ne certăm din cauza unor detalii care țin de gestionarea programului de master pe care l-am urmat (și pe care dumnealui îl coordona).

Dată fiind dinamica specială a relației dintre noi, am crezut mereu că ne vom întâlni întâmplător cel puțin o dată și vom avea ocazia să ne confruntăm opiniile prin raportare la anii care au trecut și experiențele de care am avut parte. Acum că știu că acest eveniment nu va mai avea loc și nimic din ceea ce mi-am imaginat nu are vreun sens, realizez cât de stupide pot fi orgoliile în majoritatea situațiilor.

Pe Mihai Chioveanu îl consider un om esențial în formarea mea: a reușit să mă convingă în 2014 să continui cu un program de master la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, dar doi ani mai târziu a contribuit la refuzul meu de a mai urma doctoratul în aceeași instituție. Dacă m-ar fi întrebat cineva de ce am ales să plec la Facultatea de Filosofie, atunci dumnealui s-ar fi aflat printre cele două-trei nume enumerate.

Am avut totuși parte de momente minunate pe care voi continua să le prețuiesc și nu le voi uita niciodată: am jucat baschet într-un meci amical la care au participat și actori politici, am promovat facultatea la diverse evenimente, am primit drept cadou o carte semnată și un sacou de lână (pe care nu l-am purtat niciodată, dar încă îl am în șifonier) și am colaborat pentru organizarea unor conferințe în perioada cât am fost reprezentant al studenților.

Așa arăta Mihai Chioveanu în 2011, atunci când l-am cunoscut pentru prima dată. În următorii 5 ani pe care i-am petrecut în facultate, starea lui de sănătate s-a degradat și a ajuns să îmbătrânească vizibil, înainte de vreme. Sursă imagine: Agerpres

Mihai Chioveanu m-a încurajat să citesc Aristotel chiar dacă nu înțelegea fascinația mea ciudată pentru latura filosofică a politicii și mi-a sugerat să pășesc în afara microcosmului FSP-UB. În momentele sale de sinceritate din afara orelor de curs, a avut grijă să-mi reamintească de faptul că România alocă prea puține fonduri pentru cercetare și m-a ajutat să scap de anumite visuri fanteziste de a publica lucrări academice.

Deși a acționat uneori contrar funcției de prodecan pe care ajunsese să o ocupe, spunându-le studenților (mai mult sau mai puțin direct, prin prezentarea propriei povești de adult neîmplinit din punct de vedere financiar) să caute satisfacția și succesul în afara facultății, a avut o contribuție pozitivă asupra minților tinere. Pe unii colegi de-ai mei i-a ajutat chiar să găsească slujbe la diverse organizații și instituții, deci sunt sigur de impactul benefic pe care domnul profesor l-a avut.

Înainte de a oferi lecții despre originile fascismului și ororile Holocaustului, Mihai Chioveanu a ales să dea sfaturi de viață. Pentru un student ca mine, a fost exact figura părintească datorită căreia am realizat absurditatea unor idealuri pe care le aveam. Ulterior, a devenit adultul rigid care l-a făcut pe adolescentul din mine să plece de acasă și să exploreze lumea de dinafara zidurilor în care a crescut.

Dacă s-ar fi întâmplat vreodată să îl întâlnesc pe Mihai Chioveanu la metrou, într-un birou secretarial, sau într-o stație de autobuz din zona Colentina (știu că își cumpărase un apartament în zonă) probabil că i-aș fi mulțumit pentru faptul că m-a ajutat să realizez cât de mare este lumea și câte oportunități există în afara FSP-UB (deși sigur aș fi folosit cuvinte ceva mai înțepătoare). Dar privind înapoi, cred că evenimentele s-au produs așa cum s-ar fi așteptat și dumnealui.

Pe termen scurt, poate că aș fi fost mai fericit ca doctorand bursier în științe politice și seminarist pentru un profesor. Pe termen lung, am devenit mai independent și mi-am dezvoltat abilitățile în mai multe domenii. Astăzi îmi cunosc ceva mai bine aptitudinile și valoarea, pot să îmi câștig existența fără a depinde de un singur post și îmi place să cred că sunt puțin mai înțelept decât în 2016. Iar Mihai Chioveanu este cu siguranță unul dintre oamenii care au contribuit la această evoluție.

Imagine de la centenarul Corneliu Coposu, care a marcat și redenumirea Sălii Nr. 1 în „Corneliu Coposu„. Am fost acolo în 2014 și nu voi uita niciodată faptul că am cunoscut-o pe sora „Seniorului”. A fost cu siguranță unul dintre cele mai bune momente din timpul facultății, iar Mihai Chioveanu a făcut parte din acea zi. Sursă imagine: Țărănista

În ultima parte a acestui mesaj vreau doar să enumăr câteva dintre momentele frumoase și memorabile pe care le-am avut alături de profesorul Mihai Chioveanu. Sper că le voi reciti peste câțiva ani și îmi vor împrospăta memoria, astfel încât să nu pot uita de unde am plecat:

  1. În anul universitar 2011-2012 au avut loc alegeri pentru a desemna noul decan al Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. Ca reprezentant al studenților în Consiliul Profesoral, am avut ocazia de a vedea ascensiunea ierarhică a lui Mihai Chioveanu. Și cum amândoi eram la început și încercam să ne integrăm într-un mediu nou, am ajuns să legăm o prietenie ciudată care se materializa prin planificări pentru meciuri de baschet și schimburi de idei pentru un viitor centru pentru studii israeliene;
  2. Din 2012 și până prin 2015, dl. Chioveanu mă tachina permanent atunci când vedea că mănânc gogoși cu ciocolată. Acum că mi s-a schimbat metabolismul, înțeleg ceva mai bine de ce;
  3. Dacă statutul de prodecan nu îi permitea să se implice prea mult în politica din rândul studenților, Mihai Chioveanu se amuza deseori de evenimentele stupide care ne făceau să ne certăm. Uneori se întâmpla să fiu și eu prin preajmă și să aud glumele;
  4. La deschiderea anului universitar 2012-2013, Mihai Chioveanu a spus o glumă destul de reușită despre expresia adaptată „fresh meat” (pe care generalii americani o folosesc pentru a face referire la cei mai noi dintre soldați). El a spus că vede în sală „fresh brains” (creiere proaspete) și a continuat să evoce idealuri intelectuale și umane spre care ar trebui să aspire orice absolvent de științe politice;
  5. În urma alegerilor parlamentare din 2012, profesorul nostru Daniel Barbu a devenit senator și ulterior ministru al culturii. Deși alți membri din corpul profesoral se arătau ostili față de fostul lor decan și alegeau să îl ignore, Mihai Chioveanu l-a furișat în birou și i-a strâns mâna pentru a-l felicita. Mi s-a părut straniu în contextul de atunci, dar cred că m-a ajutat să înțeleg mai bine abilitățile diplomatice ale prodecanului de atunci;
  6. Mihai Chioveanu a făcut parte din comisia care a numărat voturile atunci când am candidat pentru Senatul Universității din București. Mi-a mărturisit ulterior că studenții din comisie au încercat să-mi anuleze câteva voturi valide pentru a mă face să pierd, dar el a fost suficient de vigilent pentru a corecta nedreptatea. Faptul că am fost student senator timp de 3 ani mi-a schimbat viața și m-a învățat lecții importante despre învățământul românesc, iar fără dl. Chioveanu nu aș fi avut parte de toate aceste experiențe;
  7. Deși nu a avut copii, Mihai Chioveanu a fost un mare iubitor de câini și mă impresiona prin tandrețea aparent necaracteristică pe care o afișa față de animale;
  8. Atunci când a creat un cont de Facebook prin 2015, eu am fost printre primii 5 prieteni „selectați” de Mihai Chioveanu. La momentul respectiv a fost genul de încurajare și confirmare de care aveam nevoie. Ulterior, am devenit tensionați;
  9. Nu voi uita niciodată faptul că Mihai Chioveanu ne-a mărturisit că a votat cu Victor Ponta la alegerile prezidențiale din 2015 și avea comentarii mai mult sau mai puțin ironice despre înroșirea României pe care o așteaptă. În calitatea sa de cercetător care a condamnat permanent fascismul, pot să îi înțeleg afinitățile de stânga. Dar în contextul de atunci și raportat la idealurile liberale pe care le profesa la orele de curs, pentru mine a fost mereu o curiozitate;
  10. Deseori l-am acuzat și condamnat pe Mihai Chioveanu că are examenele prea simple și oferă note de trecere colegilor care nu participă la cursuri și prezintă eseuri finale copiate sau de proastă calitate. Însă acum că înțeleg mai bine situația finanțării educației din România și nevoile colegilor mei de atunci (care spre deosebire de mine, nu primeau bani de la părinți și nici nu aveau parte de locuri în cămine), cred că pot să iert. Poate că diploma mea nu are nicio valoare și nu demonstrează nimic deosebit. Dar din nou, nu mi-a folosit niciodată la ceva și la fel se întâmplă și în cazul unei majorități covârșitoare a colegilor;
  11. În anul 2014, dl. Chioveanu a adus la noi în clasă un supraviețuitor al Holocaustului, care ne-a povestit despre experiențele de care a avut parte. Sunt recunoscător pentru acea oră de curs și nu voi uita niciodată faptul că la final am fost declarați „singura promoție care nu i-a adresat absolut nicio întrebare” domnului invitat. Explicația mea a fost mai degrabă legată de empatie și de refuzul de a răvăși amintirile unui om care a suferit deja traume, ceea ce a părut să-i potolească puțin indignarea domnului profesor (care inițial credea că nu suntem interesați de subiect);
  12. În momentele sale cele mai bune, Mihai Chioveanu a fost figura părintească de care aveam nevoie pentru a deveni adulți mai responsabili. Am colegi străini care au fost devastați de vestea decesului dumnealui și prieteni actuali care au primit încurajări la momentul potrivit, pe care nu le vor uita niciodată. Prin urmare, dacă profesorul Mihai Chioveanu nu a lăsat în urmă prea mulți discipoli în studiile Holocaustului, omul Mihai Chioveanu a fost mult mai generos și eficient în a forma caractere și a încuraja tineri profesioniști. Iar pentru aceste eforturi, deseori realizate în timpul frecventelor pauze de fumat unde avea tendința de a oferi perle de înțelepciune, consider că merită toate aceste rânduri. Facultatea se termină, conflictele se consumă și viața ajunge la final – însă ceea ce lăsăm în urmă este ceea ce ne caracterizează. Mulțumesc, domnule profesor!

Fotografie: Agerpres

Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Statul nu ne face bine: Vol. 3 – Mandatele nelimitate

By | 2019, Blog | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Problema pe care urmează să o prezint nu se regăsește doar în România, dar se întâmplă să facă ravagii mult mai mari pe tărâmurile mioritice, tocmai din cauza gradului ridicat de corupție din sistem. Mai exact, este vorba despre accesul nelimitat la funcții publice, fără o limită strictă de mandate.

Singura excepție bine definită este cea a Președintelui României, care conform Art. 81 din Constituție este limitat la două mandate pe parcursul întregii vieți. În rest, avem de-a face cu indivizi care de la primele alegeri libere din 1990 și până astăzi se află în Parlament, în primării sau prin consilii locale sau județene.

Ideea de bază a articolului meu este că un politician desăvârșit este acela care pornește din rândul cetățenilor de rând, identifică probleme din viața cotidiană, reușește să își convingă semenii că are un plan pentru rezolvarea acelor probleme, depune eforturi cât timp se află în funcție, după care se retrage pentru a le acorda și altora șansa de a face politică, dar și pentru a putea vedea consecințele propriilor acțiuni din postura de simplu cetățean.

Cariera politică ar trebui să fie un ciclu complet, nu o călătorie cu o destinație fixă, nu o accedere într-o clasă socială superioară și nu o metodă de a sta în turnul de fildeș până la sfârșitul vieții. Dacă analizăm activitatea legislativă la nivel local sau național, observăm cum noii veniți (indiferent de vârstă) sunt mai implicați și dornici să învețe procedurile și regulile jocului în care au intrat, în timp ce veteranii tind să fie conservatori.

O democrație sănătoasă are nevoie ca ambele perspective să existe, dar nu trebuie neapărat ca indivizii mai experimentați să fie permanent în funcție. Cât timp ședințele sunt publice și au un interes general, cei care au ocupat demnități publice timp de 10-15 ani pot să se prezinte și în calitatea de consultanți, oameni de lobby, experți tehnocrați din diverse comisii, sau simpli cetățeni care apără anumite idei și principii.

Faptul că oameni precum Călin Popescu Tăriceanu sau Traian Băsescu au ocupat neîntrerupt înalte demnități publice din 1996 și până astăzi ar trebui să fie îngrijorător și un indicator al slăbiciunii democrației. Un alt exemplu este cel al lui Varujan Vosganian, care cu excepția legislaturii 2000-2004, a fost permanent deputat sau senator și a ocupat funcții de ministru.

Cum putem avea pretenție ca ei să aducă idei noi, să mențină contactul cu omul de rând pe care pretind că îl reprezintă și să identifice soluții pentru probleme dacă rareori ies la plimbare fără șoferul de serviciu pe care noi îl plătim din taxe și impozite? Deși experiența lor nu poate fi negată și se poate spune că au valoare în cadrul formațiunilor politice din care fac parte, le lipsește exact acel entuziasm de a fi răspunzători față de omul de rând.

Mandate nelimitate, corupție nelimitată

Primul om din stat are o limită clară la numărul de mandate, deși nu deține în totalitate nici măcar puterea executivă. Cel de-al doilea om din stat, președintele Senatului, poate fi desemnat de oricât de multe ori este votat în cadrul camerei parlamentare. Mai mult, demnitarii pot deveni miniștri și de câte 4 ori, așa cum a demonstrat Ecaterina Andronescu.

A fost vreo revenire benefică sau reformatoare pentru societatea românească? Am întâlnit cazuri unde au fost recunoscute greșelile anterioare și s-a încercat repararea lor? Am dubiile mele.

Cu cât cineva stă mai mult într-o funcție, cu atât ajunge să cunoască mai ușor slăbiciunile din sistem, portițele administrative și artificiile din birocrație. Experiența nu înseamnă doar lipsa unei perioade de adaptare și abordarea rapidă a problemelor, ci și posibilitatea de a exploata slăbiciunile sistemului în interesul cuiva.

Dacă în mediul privat avem un cetățean care alege să fie director general al unei firme până la sfârșitul zilelor, atunci o face asumându-și o serie de riscuri și erori umane care vor apărea. Cu siguranță există șanse să rămână în urmă față de concurență, să fie copleșit de sarcini, sau să ia decizii greșite care aduc compania mai aproape de faliment. Situația este corectă cât timp este riscat capitalul propriu și munca pe care a depus-o pe parcursul unor ani. În cazul statului nu există faliment și asumarea erorilor devine mereu un exercițiu de aruncat vina pe umerii altora și de implicare a mașinăriei de propagandă.

Prin urmare, argumentul meu este că oricine a stat mai mult de 2 mandate într-o funcție publică este mult mai predispus să faciliteze corupția decât să vină cu idei noi care să rezolve problemele societății. Ar fi interesant dacă s-ar realiza și un studiu statistic bazat pe această ipoteză, pentru că eu momentan nu am toate datele necesare și nici timp la dispoziție pentru a le procesa.

Însă tind să cred că noii veniți au mai multă energie și o mai mare tendință de a fi transparenți și deschiși față de propriul electorat, spre deosebire de cei care au avut ocazia să își imprime forma posteriorului pe un scaun dintr-o autoritate publică. O pârghie fundamentală a democrației este aceea că puterea ar trebui să limiteze alte puteri, astfel încât să nu se ajungă la tiranie.

Din păcate, fiecare caz unde aceiași oameni obțin noi funcții și demnități publice este un pas înainte către corupție și probabil tiranie. Statul nu ne face bine în general, dar atunci când oamenii îl cârmuiesc fără limite temporale, situația devine și mai îngrijorătoare.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!