Category

2019

Statul nu ne face bine: Vol. 3 – Mandatele nelimitate

By | 2019, Blog | No Comments
Distribuie acest articol dacă îți pasă!

Problema pe care urmează să o prezint nu se regăsește doar în România, dar se întâmplă să facă ravagii mult mai mari pe tărâmurile mioritice, tocmai din cauza gradului ridicat de corupție din sistem. Mai exact, este vorba despre accesul nelimitat la funcții publice, fără o limită strictă de mandate.

Singura excepție bine definită este cea a Președintelui României, care conform Art. 81 din Constituție este limitat la două mandate pe parcursul întregii vieți. În rest, avem de-a face cu indivizi care de la primele alegeri libere din 1990 și până astăzi se află în Parlament, în primării sau prin consilii locale sau județene.

Ideea de bază a articolului meu este că un politician desăvârșit este acela care pornește din rândul cetățenilor de rând, identifică probleme din viața cotidiană, reușește să își convingă semenii că are un plan pentru rezolvarea acelor probleme, depune eforturi cât timp se află în funcție, după care se retrage pentru a le acorda și altora șansa de a face politică, dar și pentru a putea vedea consecințele propriilor acțiuni din postura de simplu cetățean.

Cariera politică ar trebui să fie un ciclu complet, nu o călătorie cu o destinație fixă, nu o accedere într-o clasă socială superioară și nu o metodă de a sta în turnul de fildeș până la sfârșitul vieții. Dacă analizăm activitatea legislativă la nivel local sau național, observăm cum noii veniți (indiferent de vârstă) sunt mai implicați și dornici să învețe procedurile și regulile jocului în care au intrat, în timp ce veteranii tind să fie conservatori.

O democrație sănătoasă are nevoie ca ambele perspective să existe, dar nu trebuie neapărat ca indivizii mai experimentați să fie permanent în funcție. Cât timp ședințele sunt publice și au un interes general, cei care au ocupat demnități publice timp de 10-15 ani pot să se prezinte și în calitatea de consultanți, oameni de lobby, experți tehnocrați din diverse comisii, sau simpli cetățeni care apără anumite idei și principii.

Faptul că oameni precum Călin Popescu Tăriceanu sau Traian Băsescu au ocupat neîntrerupt înalte demnități publice din 1996 și până astăzi ar trebui să fie îngrijorător și un indicator al slăbiciunii democrației. Un alt exemplu este cel al lui Varujan Vosganian, care cu excepția legislaturii 2000-2004, a fost permanent deputat sau senator și a ocupat funcții de ministru.

Cum putem avea pretenție ca ei să aducă idei noi, să mențină contactul cu omul de rând pe care pretind că îl reprezintă și să identifice soluții pentru probleme dacă rareori ies la plimbare fără șoferul de serviciu pe care noi îl plătim din taxe și impozite? Deși experiența lor nu poate fi negată și se poate spune că au valoare în cadrul formațiunilor politice din care fac parte, le lipsește exact acel entuziasm de a fi răspunzători față de omul de rând.

Mandate nelimitate, corupție nelimitată

Primul om din stat are o limită clară la numărul de mandate, deși nu deține în totalitate nici măcar puterea executivă. Cel de-al doilea om din stat, președintele Senatului, poate fi desemnat de oricât de multe ori este votat în cadrul camerei parlamentare. Mai mult, demnitarii pot deveni miniștri și de câte 4 ori, așa cum a demonstrat Ecaterina Andronescu.

A fost vreo revenire benefică sau reformatoare pentru societatea românească? Am întâlnit cazuri unde au fost recunoscute greșelile anterioare și s-a încercat repararea lor? Am dubiile mele.

Cu cât cineva stă mai mult într-o funcție, cu atât ajunge să cunoască mai ușor slăbiciunile din sistem, portițele administrative și artificiile din birocrație. Experiența nu înseamnă doar lipsa unei perioade de adaptare și abordarea rapidă a problemelor, ci și posibilitatea de a exploata slăbiciunile sistemului în interesul cuiva.

Dacă în mediul privat avem un cetățean care alege să fie director general al unei firme până la sfârșitul zilelor, atunci o face asumându-și o serie de riscuri și erori umane care vor apărea. Cu siguranță există șanse să rămână în urmă față de concurență, să fie copleșit de sarcini, sau să ia decizii greșite care aduc compania mai aproape de faliment. Situația este corectă cât timp este riscat capitalul propriu și munca pe care a depus-o pe parcursul unor ani. În cazul statului nu există faliment și asumarea erorilor devine mereu un exercițiu de aruncat vina pe umerii altora și de implicare a mașinăriei de propagandă.

Prin urmare, argumentul meu este că oricine a stat mai mult de 2 mandate într-o funcție publică este mult mai predispus să faciliteze corupția decât să vină cu idei noi care să rezolve problemele societății. Ar fi interesant dacă s-ar realiza și un studiu statistic bazat pe această ipoteză, pentru că eu momentan nu am toate datele necesare și nici timp la dispoziție pentru a le procesa.

Însă tind să cred că noii veniți au mai multă energie și o mai mare tendință de a fi transparenți și deschiși față de propriul electorat, spre deosebire de cei care au avut ocazia să își imprime forma posteriorului pe un scaun dintr-o autoritate publică. O pârghie fundamentală a democrației este aceea că puterea ar trebui să limiteze alte puteri, astfel încât să nu se ajungă la tiranie.

Din păcate, fiecare caz unde aceiași oameni obțin noi funcții și demnități publice este un pas înainte către corupție și probabil tiranie. Statul nu ne face bine în general, dar atunci când oamenii îl cârmuiesc fără limite temporale, situația devine și mai îngrijorătoare.

Distribuie acest articol dacă îți pasă!